Parte de vorbire: s.f.
Origine: (fr. casuistique)
1. parte a moralei stoice, talmudice, scolastice şi iezuite care încerca să rezolve cazurile de conştiinţă, dându-le interpretări meşteşugite.
2. (peior.) justificare a unor practici imorale prin subtilităţi logice; (prin ext.) ingeniozitate, abilitate (în argumentarea unor teze îndoielnice).
3. sistem de investigaţii, analize şi practici având la bază cazuri particulare, individuale.
4. (med.) ansamblu de cazuri de boală de un anumit profil, studiate şi tratate.
Parte de vorbire: s.m.f.
Origine: (fr. casuiste; sp. casuista; lat. casus „caz de conștiință”)
1. cel care se ocupă de cazuistică.
2. teolog care, prin profesie, rezolvă cazurile de conștiință.
3. cel căruia îi place să analizeze, până în cele mai mici amănunte, fiecare caz, pentru a da o soluție cât mai exactă și mai documentată.
4. specialist în cazuistică, care foloseşte abil argumente ingenioase, logice în aparenţă, false în fond.
Parte de vorbire: adj.
Origine: (fr. casuistique)
1. bazat pe cazuistică; privitor la cazuistică, parte a teologiei care se ocupă de problemele conștiinței.
2. (var.) casuistic.