indirect, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. indirect, lat. indirectus, germ. indirekt)

1. (și adv.) care nu se face, nu se obține direct, ci mijlocit, cu ajutorul cuiva sau a ceva.
2. vorbire ~ă sau stil ~ = procedeu stilistic de redare a spuselor cuiva prin subordonarea comunicării față de un verb sau de un alt cuvânt de declarație.
3. complement ~ = complement care exprimă obiectul în (de)favoarea căruia se săvârșește o acțiune, asupra căruia se răsfrânge în mod indirect acțiunea verbului; propoziție completivă ~ă (și s. f.) = propoziție cu funcție de complement indirect pe lângă un verb din regentă.
4. (fin.) impozit ~ = impozit inclus în prețul anumitor obiecte de consum.
5. (mil.) tragere ~ă = tragere pe bază de calcul asupra unor ținte care nu se văd.

acciz

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. accise)

1. impozit indirect, instituit asupra produselor și serviciilor de primă necesitate.

apagogic, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. apagogique)

1. (log.) care dovedește ceva prin arătarea imposibilității contrariului, prin reducere la absurd.
2. raționament ~ = raționament în care demonstrăm o propoziție arătând absurditatea propoziției contrare; apagogie.
3. demonstrație ~ă = demonstrație indirectă prin dovedirea absurdității contrariului; apagogie.

bie

Parte de vorbire:  s.n.  
Etimologie: (fr. biais)

1. (croitorie) fâșie de material textil tăiată oblic.
2. linie, sens, direcție oblică; oblicitate.
3. (expr.) în ~ = oblic; (fig.) într-un mod indirect, pieziș, pe ocolite.

celerimetrie

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (fr. célérimétrie)

1. metodă de măsurare indirectă și rapidă a unghiurilor, a distanțelor și a diferențelor de nivel dintre anumite puncte de pe teren cu ajutorul taheometrului; tahimetrie, taheometrie.

contagiu

Parte de vorbire:  s.n. (latinism învechit)  
Etimologie: (lat. contagium)

1. (med.) răspândirea unei boli transmisibile prin contact direct sau indirect, infecție sau contaminare; contagiune.

dativ

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. datif, lat. dativus)

1. caz al declinării care exprimă de obicei destinația acțiunii unui verb, având valoare de complement indirect.
2. ~ etic = dativul unui pronume (mi, ți), care indică persoana interesată în acțiune.