concentus
Parte de vorbire: s.n.
Etimologie: (fr. concentus, cf. lat. concentus „cânt însoțitor”)
Etimologie: (fr. concentus, cf. lat. concentus „cânt însoțitor”)
1. melodie corală liturgică la unison, melismatică, care se opune recitării solo.
2. stil de muzică bisericească care pune accent pe armonie, în opoziție cu accentus, care pune accent pe cuvântul vorbit.