Dictionar

unison

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. unisson, lat. unisonus)

1. executare simultană a acelorași sunete de aceeași înălțime de către două sau mai multe voci ori instrumente.
2. (fig.) acord, deplină concordanță de idei, de sentimente, de interese.
 

unisonanță

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. unissonance)

1. îmbinare armonioasă a mai multor sunete; acord.
 

concentus

Parte de vorbire:  s.n.  
Etimologie: (fr. concentus, cf. lat. concentus „cânt însoțitor”)

1. melodie corală liturgică la unison, melismatică, care se opune recitării solo.
2. stil de muzică bisericească care pune accent pe armonie, în opoziție cu accentus, care pune accent pe cuvântul vorbit.
 

monofonie

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. monophonie, engl. monophony)

1. procedeu de reproducere a sunetelor înregistrate sau transmise prin radio folosind un singur canal.
2. tip de muzică în care melodia este executată solistic ori de către un grup vocal sau instrumental la unison sau octavă.
 

partidă

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (ngr. partida, it. partita)

1. desfășurare completă a unui joc.
2. îndeletnicire plăcută în grup, organizată din timp.
3. (proiect de) căsătorie; (p. ext.) persoană vizată.
4. sistem de contabilitate pe categorii de operații economice.
5. cont.
6. cantitate de mărfuri vândute sau cumpărate o dată.
7. (muz.) parte dintr-o compoziție executată de unul dintre membrii unui ansamblu sau de un grup la unison; grup de instrumente din aceeași familie, aparținând unui ansamblu, care execută această parte.