Dictionar

consoană

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. consonne, lat. consona)

1. sunet format în special din zgomote produse în diferite puncte ale canalului fonator prin închiderea sau strâmtarea acestuia; consonantă.
 

semiconsoană

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (fr. semi-consonne)

1. sunet intermediar între vocală și consoană, cu însușiri comune amândurora; semivocală, (înv.) semiconsonantă.
 

afon, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. aphone, cf. gr. aphonos, mut)

1. (și s. m. f.) care suferă de afonie.
2. care n-are voce sau simț muzical.
3. consoană ~ă (și s. f.) = consoană care se pronunță fără vibrarea coardelor vocale, surdă.
 

africat, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. affriqué)

1. (consoană) care se pronunță prin închiderea și deschiderea treptată a organului fonator, urmate de o constricție a acestuia.
 

aliterație

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (fr. allitération)

1. repetare, cu efect muzical, a aceluiași sunet (consoană) sau grup de sunete în cuvinte care se succedă; homeoproforon, parhomeon.
2. (med.) repetare a unor sunete sau silabe în stări de puternică excitație psihică.
3. tendință patologică, obsedantă spre rimă, realizată prin repetarea de silabe.
4. (înv.) aliterațiune.
 

asibilare

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (asibila)

1. fenomen fonetic prin care o consoană oclusivă se transformă în consoană africată (fricativă) sub influența lui i sau e următor; asibilație.
 

asibilație

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (fr. assibilation)

1. (lingvistică) modificarea fonetică a unei consoane rezultând o sibilantă (consoană siflantă); asibilare.
2. (var.) (înv.) asibilațiune.
 

bilabial, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. bilabial)

1. (consoană) care se articulează prin participarea buzelor.