Dictionar

armonic, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. harmonique, lat. harmonicus, gr. harmonikos)

1. bazat pe principiile armoniei; armonios.
2. sunete ~ce (și s. f.) = sunete de diferite înălțimi, a căror frecvență reprezintă un multiplu întreg al unei frecvențe fundamentale; oscilație ~ă = oscilație a unei mărimi care variază periodic după anumite legi; (mat.) diviziune ~ă = ansamblu de patru puncte coliniare, din care două împart segmentul celorlalte două în același raport.
 

armonist, -ă

Parte de vorbire:  s.m.f.  
Etimologie: (fr. harmoniste)

1. specialist în știința armoniei; muzician care cunoaște regulile armoniei.
2. persoană care cântă la armonică sau la armoniu.
 

armonistic, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (germ. harmonistisch)

1. referitor la armonie; conceput după legile armoniei.
 

distonanță

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (distona + -anţă)

1. faptul de a distona; caracterul a ceea ce distonează.
2. dezacord cu ansamblul sau cu restul; stare distonantă; lipsă de armonie.
3. (muz.) succesiune sau simultaneitate de sunete care distonează din punct de vedere al armoniei muzicale; intonație falsă; distonare.
 

dodecafonie

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. dodécaphonie)

1. tehnică modernă de compoziție în muzică, care, pornind de la egalitatea celor 12 semitonuri ale gamei cromatice, furnizează compozitorului un sistem menit să înlocuiască, în condițiile atonalismului, regulile armoniei clasice bazate pe funcționalitatea acordurilor.
 

enarmonic, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. enharmonique)

1. (muzică) care prezintă enarmonie; care se datorează enarmoniei.
2. (despre sunete) de aceeași înălțime, dar cu denumiri, notații diferite.
3. (la vechii greci; despre genuri muzicale) caracterizat prin folosirea tetracordului compus din trei sunete.