asigurat, -ă

Parte de vorbire:  adj., s. m. f.  
Etimologie: (asigura)

1. (cel) care a încheiat o convenție de asigurare.

asigurător, -oare

Parte de vorbire:  adj., s. m. f.  
Etimologie: (asigura + -tor)

1. (persoană, instituție) care face asigurări de persoane.

asiguratoriu, -ie

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (asigura + -toriu)

1. de asigurare, pentru asigurare.

alocorie

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (fr. allochorie)

1. (bot.) dispersie asigurată de agenți externi (vânt, animale, apă); răspândire a fructelor, semințelor sau sporilor, prin intermediul diferiților factori externi.
2. (antonim) autocorie.

asigurare

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (asigura)

1. acțiunea de a (se) asigura.
2. convenție de despăgubire pentru accidente în care nu este angajată responsabilitatea celui asigurat.

autoasigurare

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (auto- + asigurare, după rus. самострахование)

1. faptul de a se autoasigura; (rar) autoasigurat.
2. asigurare a propriei persoane sau a mașinii (auto) împotriva calamităților naturii și a accidentelor.
3. situație în care o persoană sau o întreprindere, care este răspunzătoare pentru un anumit risc, nu încheie nicio asigurare de la terți, ci mai degrabă alege să suporte riscul de la sine.
4. tehnică de gestionare a riscurilor în care o companie sau o persoană își rezervă un fond de bani pentru a fi folosit pentru a remedia o pierdere neașteptată.

autoportant, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. autoportant)

1. (arhit.; despre bolți) a cărei stabilitate este asigurată doar prin rigiditatea formei.

coasigurare

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (după fr. coassurance)

1. asigurare simultană la mai mulți asiguratori.

escontare

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (după fr. escompte)

1. (fin.) operație prin care se diminuează primele încasate anterior la asigurările de viață cu dobândă compusă pe care asiguratorul le obține de la instituția de credit.