Dictionar

recitativ

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (germ. Rezitativ, fr. récitatif, it. recitativo)

1. gen al muzicii vocal-simfonice care, prin intonația și ritmica vorbirii, se apropie de declamație și care, în operă, precedă sau separă ariile.
 

arioso

Parte de vorbire:  I. adv., II. s.n.  
Etimologie: (it. arioso)

1. I. (muz.) (ca indicație de execuție) interpretare patetică și profundă care ar trebui dată unui pasaj cântat.
2. II. (muz.) arie muzicală de mare intensitate dramatică; piesă vocală apropiată de arie și recitativ.
 

cantilație

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (după lat. cantilare, a fredona)

1. formă a serviciului religios, psalmodiere a liniei melodice, în care predomină recitativele și recitările.
 

pasticcio

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (it. pasticcio)

1. (muz.) tip de operă din arii, recitative, coruri extrase din operele altor compozitori.
2. lucrare ale cărei părți sunt scrise de compozitori diferiți.
 

recitant, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. récitant)

1. adj. (despre voci, instrumente) care execută singur partea principală a unei bucăți muzicale.
2. s. m. solist care, într-un oratoriu sau într-o cantată, cântă recitative.
 

recitare

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (recita)

1. acțiunea de a recita; declamare.
2. poezie recitată.
3. executare a unei bucăți muzicale în genul unui recitativ.
 

recitator, -oare

Parte de vorbire:  s.m.f.  
Etimologie: (fr. récitateur)

1. persoană care declamă sau cântă un recitativ; persoană care recită.