ambivalență

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. ambivalence)

1. existența concomitentă a două semnificații sau aspecte radical diferite.
2. stare psihologică a unui individ care denotă în același timp tendințe și trăiri contradictorii.

antiroman

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. antiroman)

1. gen de roman care își propune să reflecte realitatea nudă, fără semnificații.

componențial, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. componentiel)

1. (lingv.) analiză ~ă = metodă de analiză semantică bazată pe descompunerea semnificațiilor.

conținut

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (după fr. contenu)

1. ceea ce încape într-un spațiu limitat, într-un recipient.
2. (fil.) totalitatea elementelor constitutive esențiale care caracterizează și condiționează existența și schimbarea unui obiect sau fenomen.
3. (log.) totalitatea notelor esențiale ale unei noțiuni; comprehensiune (2).
4. fondul de idei și afectiv, semnificațiile, mesajul unei opere de artă.
5. cuprinsul unei cărți, reviste etc.; sumar.
6. (inform.) datele dintr-o celulă a unei mașini de calculat.

definiție

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (fr. définition, lat. definitio)

1. operație logică prin care se determină conținutul unei noțiuni, notele ei esențiale, indicându-se genul proxim și diferența specifică, sau se precizează înțelesul unui cuvânt ori simbol; propoziție prin care se exprimă această determinare.
2. formulă care dă sensul (semnificațiile) unui cuvânt, al unei expresii și care își propune să fie sinonim cu ceea ce este definit.
3. prin ~ = prin însăși natura lucrurilor.
4. (telecom.) mărime care caracterizează gradul de finețe al unei imagini de televiziune, exprimată în număr de linii; liniatură, rezoluția imaginii.

descriptivism

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (descriptiv + -ism)

1. manierism literar care acordă o importanță exagerată amănuntelor descriptive, nesugestive.
2. sistem de critică literară care, în loc de a se pronunța asupra semnificațiilor și valorii operelor, se mărginește la o descriere a acestora.
3. curent în structuralismul lingvistic american care folosește metode mecaniciste de descriere a limbilor din punct de vedere formal și fiziologic, fără cercetarea dezvoltării lor istorice.