Dictionar

compromis

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. compromis)

1. înțelegere, acord bazat pe renunțări și concesii reciproce.
2. înțelegere potrivit căreia părțile în litigiu se supun judecății unor arbitri.
 

concesiv, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. concessif, lat. concessivus)

1. care face concesii; îngăduitor.
2. complement circumstanțial ~ = complement care exprimă concesia sau faptul care ar fi trebuit să împiedice realizarea unei acțiuni; propoziție ~ă (și s. f.) = propoziție circumstanțială care corespunde unui complement circumstanțial concesiv; conjuncție ~ă = conjuncție care introduce o propoziție concesivă.
 

intransigent, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. intransigeant, it. intransigente)

1. care nu admite să facă concesii, compromisuri; neînduplecat; incoruptibil.
 

transige

Parte de vorbire:  vb.  
Etimologie: (fr. transiger, lat. transigere)

1. a aplana un conflict prin concesii reciproce, a ajunge la un compromis.
2. (jur.) a pune capăt unui proces.
 

transigent, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (lat. transigens, după fr. transigeant)

1. care cedează ușor, face concesii, compromisuri; conciliant.
 

uniatism

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. uniatisme)

1. formulă în biserica romano-catolică, după marea schismă din 1054, pentru reunirea altor biserici cu ea pe baza anumitor concesii dogmatice și a unei autonomii față de Vatican.