Dictionar

dizgrație

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (it. disgrazia, după fr. disgrâce)

1. pierdere a favorii, a bunăvoinței unei persoane influente, a unui superior.
 

defavoare

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. défaveur)

1. discreditare, dizgrație.
2. în ~a (cuiva) = în dezavantajul (cuiva).
 

dizgrația

Parte de vorbire:  vb.  
Etimologie: (după fr. disgracier)

1. a nu mai favoriza pe cineva, a-l arunca în dizgrație.
 

șarm

Parte de vorbire:  s.n.  
Etimologie: (fr. charme)

1. atracție puternică, fascinație exercitată de o persoană sau un lucru; farmec, grație.
2. (antonime) dizgrație, (înv.) disgrație.