ordonare

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (ordona)

1. acțiunea de a ordona.
2. (log.) raport de ~ = cuprinderea unei noțiuni în sfera unei alte noțiuni mai generale.

coordonare

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (coordona)

1. acțiunea de a coordona.
2. raport, relație într-un enunț între două sau mai multe propoziții ori părți de propoziție pe același plan gramatical, nedependente una de cealaltă.
3. raport între mai multe noțiuni de același fel, subordonate aceleiași noțiuni.

incoordonare

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (după fr., engl. incoordination)

1. necoordonare.
2. (med.) lipsă de coordonare în mișcări, consecință a unor leziuni ale sistemului nervos sau a unor stări patologice ale aparatului locotomotor.

insubordonare

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (după fr. insubordination)

1. nesupunere la ordine; neascultare; indisciplină.

subordonare

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (subordona)

1. acțiunea de a subordona; dependență, supunere.
2. raport sintactic de dependență gramaticală între un element subordonat și un element regent.
3. cuprindere a unei noțiuni cu sferă mai mică în alta cu sferă mai mare.

afilia

Parte de vorbire:  vb.  
Etimologie: (fr. affilier, lat. affiliare)

1. refl. a se alătura unei organizații, instituții etc. de același fel, subordonându-i-se.
2. tr. a stabili anumite raporturi de subordonare.

ataxofemie

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. ataxophémie)

1. tulburare în coordonarea musculaturii aparatului fonator.

atelaj

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. attelage)

1. animalele de tracțiune înhămate la un vehicul și harnașamentul necesar.
2. harnașament pentru caii unui atelaj (1).
3. echipament de legătură dintre două vehicule.
4. figură de stil, prin coordonarea unui termen concret cu unul abstract.

augustinism

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. augustinisme)

1. doctrina augustinilor, care exaltă puterea grației divine, concilierea platonismului cu doctrina creștină și subordonarea filozofiei față de credință.

central, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. central, lat. centralis)

1. adj. care se află în centru; provenit de la centru.
2. (fig.) care ocupă o poziție principală.
3. care conduce de la centru.
4. s. f. organizație, instituție de coordonare a unei activități dintr-un anumit domeniu.
5. ansamblu de instalații tehnice unde se produce centralizat energie, se efectuează o anumită operație tehnologică etc.
6. stațiune prin care se pun în legătură posturile de rețele de telecomunicații.

centralism

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. centralisme)

1. sistem de subordonare administrativă, economică sau politică a organelor locale, directivelor sau dispozițiilor organelor centrale.
2. ~ democratic = principiu de bază al organizării și activității partidelor comuniste și al statelor socialiste.