algomanie

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (fr. algomanie)

1. căutare patologică a plăcerii în durere.

epicureic, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (germ. epikureisch)

1. care aparține epicureismului; care decurge din epicureism; epicurian.
2. conform cu filosofia lui Epicur; epicurian.
3. (prin ext.) devotat plăcerii, dependent de plăcere; epicurian.
4. școala ~ă = școală filosofică inițiată de Epicur, a cărei activitate s-a desfășurat mai multe secole, având ca obiectiv principal atingerea fericirii prin satisfacerea doar a dorințelor „naturale și necesare”.

epicureu, -ee

Parte de vorbire:  I. adj., II. s.m.f.  
Etimologie: (lat. epicureus)

1. I. care aparține epicureismului; care decurge din epicureism; epicurian.
2. conform cu filosofia lui Epicur; epicurian.
3. (prin ext.) devotat plăcerii, dependent de plăcere; epicurian.
4. II. adept al epicurismului; epicurian.
5. (fam.) om înclinat spre plăceri; epicurian.

epicurism

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. épicurisme)

1. concepție materialist-ateistă a lui Epicur, care îmbogățește atomismul antic, iar în etică încearcă să creeze o teorie a plăcerii raționale, de evitare a suferinței și de dobândire a unei fericiri senine.
2. școală epicuriană.
3. larg curent de asimilare și valorificare a concepțiilor lui Epicur, în primul rând a eticii și a atomismului său, în Renaștere.

hedonism

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. hédonisme)

1. concepție etică potrivit căreia scopul vieții este plăcerea; cult al plăcerii.

hedonist, -ă

Parte de vorbire:  I. adj., II. s.m.f.  
Etimologie: (fr. hédoniste)

1. I. care se referă la hedonism, la căutarea plăcerii; hedonistic.
2. care dă plăcere, impresii plăcute; hedonistic.
3. II. adept al hedonismului.
4. (antonime) stoic, (înv.) stoician.