satisfăcător, -oare

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (satisface + -/ă/tor)

1. îndestulător; mulțumitor.

satisface

Parte de vorbire:  vb.  
Etimologie: (lat. satisfacere)

1. a împlini, a îndestula (o dorință, o cerere etc.).
2. a mulțumi; a da satisfacție.

satisfacție

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. satisfaction, lat. satisfactio)

1. sentiment de mulțumire, de plăcere.
2. împlinire a unei dorințe, aspirații.
3. a cere (sau a da ~ = a) a cere (sau a da cuiva) dreptate, câștig de cauză; b) a provoca (sau a accepta o provocare) la duel.

acceptabil, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. acceptable, lat. acceptabilis)

1. care poate, care trebuie acceptat; convenabil.
2. satisfăcător, corect, pentru o muncă, un rezultat; pasabil.
3. (antonime) inacceptabil, neacceptabil.

apetit

Parte de vorbire:  s.n.  
Etimologie: (fr. appétit)

1. dorință nestăpânită de a satisface o senzație de foame; poftă de mâncare; apetiție.
2. (prin analogie) dorința de a satisface o nevoie; orice fel de poftă.
3. ~ sexual = dorință de a-și satisface pornirile sexuale.

apetiție

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. appétition, lat. appetitio)

1. dorință, râvnă; tendință de a satisface o nevoie.

autarhie

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (fr. autarchie)

1. politică de izolare a unui stat care își satisface nevoile economice prin propriile-i puteri.
2. regim economic în care un stat nu desfășoară sau desfășoară puține schimburi comerciale cu lumea exterioară, fie prin politică deliberată, fie forțat de circumstanțe (război, embargo etc.); economie închisă.
3. starea unei colectivități autosuficiente pentru producția și consumul de bunuri.
4. (în școala cinicilor) independența indivizilor de toate convențiile sociale, considerate ca străine naturii.
5. (var.) autarchie.

autoflagelare

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (autoflagela)

1. acțiunea de a se autoflagela; autoflagelație.
2. obținerea excitației (satisfacției) sexuale prin biciuirea propriului corp.

autoîncântare

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (auto- + încântare)

1. satisfacție de sine la care ajunge cineva, adesea fără a aștepta aprecierile celorlalți; automulțumire.