tăvălitură
Parte de vorbire: s.f.
Etimologie: (tăvăli + -tură)
Etimologie: (tăvăli + -tură)
1. loc unde iarba a fost călcată sau tăvălită; călcătură.
2. (înv.) învârtire pe o parte și pe alta pe pământ, pe iarbă, în noroi et cetera; tăvălire.
3. (înv.) (pop.) bătaie însoțită de trântiri și târâri pe jos; tăvălire.
4. (în superstiții) buboi care se face pe călcâiul celui care calcă în locul unde s-a tăvălit un cal.
5. (înv.; concret.) obiect murdar, lucru tăvălit.
6. (înv.; fig.) înjosire.