Rezultate principale (Obiect):
Parte de vorbire: s.n.
Origine: (lat. obiectum, germ. Objekt)
1. lucru, tot ceea ce poate fi perceput prin simțuri.
2. ~ de inventar = mijloc de muncă de uz curent, parte din mijloacele circulante ale unei întreprinderi.
3. (ec.) ~ul muncii = lucru asupra căruia acționează omul pentru a-l modifica potrivit nevoilor sale.
4. tot ceea ce preocupă gândirea, activitatea intelectuală a omului; ceea ce formează materia unei științe, a unei discipline.
5. (fil.) realitatea exterioară subiectului; (spec.) ceea ce este dat în cunoaștere, conținutul obiectiv al cunoștințelor subiectului.
7. complement (direct sau indirect).
Rezultate secundare (Obiect):
Parte de vorbire: s.f.
Origine: (femeie + obiect; cf. fr. femme-objet)
1. femeia considerată ca obiect de plăcere și nu ca ființă gânditoare și sensibilă.
Parte de vorbire: s.
Origine: (micro1- + obiect)
1. obiect de dimensiuni foarte mici; obiect de cercetare a microfizicii.
Parte de vorbire: vb.
Origine: (fr. objecter, lat. obiectare)
1. a aduce o obiecţie; a spune ceva contrar; a contesta.
Parte de vorbire: s.f.
Origine: (obiecta)
1. acțiunea de a obiecta și rezultatul ei; obiecție.
2. argument pe care cineva îl opune unei afirmații, unei propuneri, unei cereri; obiecție.
3. dezaprobare verbală adresată cuiva în semn de nemulțumire; imputare, reproș.
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. objection, lat. obiectio)
1. argument pe care cineva îl opune unei propuneri, pretenţii, teze sau prin care îşi manifestă dezacordul faţă de acestea.
Parte de vorbire: s.
Origine: (germ. Objektität, fr. objectité)
1. (la Schopenhauer) forma sub care lucrul în sine, realul, apare ca obiect.
Parte de vorbire: I. adj., II. s.m.f.
Origine: (fr. abandonnique)
1. I. (psihanaliză) se spune despre un subiect (în special un copil) care trăiește cu frica de a fi abandonat, fără să existe neapărat motive obiective care să justifice această frică.
2. II. (psihanaliză) persoană, de obicei un copil, care trăiește cu teama patologică de a fi abandonat.
Parte de vorbire: adj., s.
Origine: (germ. abstrakt, lat. abstractus)
1. adj. gândit în mod separat de ansamblul concret, real.
2. în ~ = pe bază de deducţii logice; exprimat (prea) general, teoretic; (despre un proces de gândire) greu de înţeles; (mat.) număr ~ = număr căruia nu i se alătură obiectul numărat; artă ~ă = curent apărut în artele plastice europene la începutul sec. XX, care se caracterizează prin intelectualizarea, reducţia abstractă şi încifrarea imaginii; abstracţionism.
3. s. n. parte de vorbire provenită prin derivare cu sufixe sau prin conversiuni de la o altă parte de vorbire, având un sens abstract.
4. ~ verbal = substantiv care provine de la un verb, denumind acţiunea acestuia.
5. categorie filozofică desemnând cunoaşterea proprietăţilor esenţiale şi generale.
Parte de vorbire: s.n.
Origine: (abstract + -ism)
2. stil de artă picturală sau sculpturală în care obiectele naturale nu sunt reprezentate realist.
Parte de vorbire: s.f.
Origine: (abstractiza)
1. operaţie a gândirii constând în a degaja din mulţimea însuşirilor şi legăturilor fenomenelor şi obiectelor pe cele fundamentale, esenţiale, generale; abstracţie.
2. trecere de la concret la abstract.
Parte de vorbire: adj., s.
Origine: (fr. accessoire, lat. accessorius)
1. adj. care însoţeşte un element principal, dependent de acesta; secundar, neesenţial.
2. adj., s.n. (obiect, piesă, dispozitiv) anex.
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. acquisition, lat. acquisitio)
1. procurare de obiecte (rare); bun astfel obţinut.
2. cumpărare de produse (agroalimentare) şi de materiale prin unităţi ale comerţului de stat sau cooperatist.