mod

Parte de vorbire:  s.n.  
Etimologie: (fr. mode, it. modo, lat. modus)

1. fel, chip, manieră; procedeu, metodă.
2. (ec.) ~ de producție = modul istoricește determinat în care oamenii produc bunurile materiale necesare existenței și dezvoltării societății; ~ de viață = conținutul și formele specifice de satisfacere a nevoilor materiale și spirituale ale unei societăți.
3. categorie gramaticală specifică verbului, care exprimă aprecierea vorbitorului față de acțiune.
4. (despre părți de vorbire, propoziții sau părți de propoziții) de ~ = care are sensul, funcția de a arăta modul.
5. (muz.) structura unei game determinată de raportul de intervale dintre sunetele componente.
6. (log.) ~ silogistic = forma concretă pe care o iau figurile silogismului în funcție de calitatea și cantitatea judecăților componente.

modă

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (it. moda, germ. Moda, fr. mode)

1. fel de a se îmbrăca, de a se purta etc., particular unei anumite epoci; gust, preferință la un moment dat pentru un anumit fel de a se îmbrăca.
2. magazin de ~ = magazin de pălării de damă sau de accesorii pentru îmbrăcămintea femeiască; jurnal (sau revistă) de ~ = publicație care cuprinde modele de haine.

modal, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. modal)

1. referitor la mod (2, 3), de mod.
2. propoziție ~ă (și s. f.) = propoziție circumstanțială care arată modul acțiunii din regentă.

modalitate

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. modalité)

1. procedeu, mod de a face, de a prezenta ceva.
2. (log.) criteriu de diferențiere a judecăților după gradul lor de certitudine.
3. caracterul unei fraze muzicale determinat de raportul de intervale dintre sunetele componente.

modalizare

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (după fr. modalisation)

1. (lingv.) marcă prin care subiectul își exprimă adeziunea față de enunțul său.

modalizator

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. modalisateur)

1. mijloc care permite vorbitorului să-și manifeste felul în care privește propriul său enunț.

model

Parte de vorbire:  s.n.  
Etimologie: (fr. modèle, it. modello)

1. sistem ideal sau material cu ajutorul căruia pot fi studiate, prin analogie, proprietățile și transformările unui alt sistem mai complex.
2. sistem de relații matematice care leagă între ele mărimile de stare ale sistemului modelat.
3. obiect destinat să fie reprodus prin imitație; tipar.
4. reprezentare în mic a unui obiect care urmează a fi executat la dimensiuni normale.
5. tipul unui obiect confecționat.
6. schemă teoretică elaborată în diferite științe pentru a reprezenta elementele fundamentale ale unor fenomene sau lucruri.
7. persoană, lucrare, operă etc. vrednică de imitat.
8. persoană care pozează pictorilor, sculptorilor.

aberație

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: ( fr. aberration, lat. aberratio)

1. abatere de la normal sau corect; (prin ext.) idee, noțiune, comportament; aberanță; absurditate.
2. (biol.) abatere de la tipul normal al speciei.
3. (bot.) abatere importantă față de tip; formă rezultată pe cale de mutație.
4. (fiz.) formare a unei imagini produse într-un sistem optic.
5. ~ cromozomială = modificare a numărului de cromozomi caracteristici speciei.
6. ~ cromatică = defect al imaginilor produse de lentile, constând în formarea de irizații pe marginea imaginilor.
7. unghi format de direcția adevărată și de cea aparentă din care este văzut un astru de pe Pământ.
8. (var.) (înv.) aberațiune.
9. (antonim) normalitate.

ablaut

Parte de vorbire:  s.n.  
Etimologie: (germ. Ablaut)

1. (lingvistică) modificare vocalică într-o rădăcină sau tulpină; alternanță vocalică; apofonie.

absenteism

Parte de vorbire:  s.n.  
Etimologie: (fr. absentéisme, engl. absenteeism)

1. absență frecventă și nemotivată dintr-un loc de muncă.
2. mod de exploatare a pământului printr-un intermediar.
3. neparticiparea la alegeri sau la ședințe politice.
4. ~ parlamentar = practică folosită de deputații opoziției constând în neparticiparea la sesiunile parlamentului, pentru întârzierea sau blocarea adoptării unor legi.

absolutiza

Parte de vorbire:  vb. tr.  
Etimologie: (fr. absolutiser)

1. a atribui unui fapt, unei idei o valoare absolută.
2. a considera, în mod greșit, o latură a unui lucru ca o entitate de sine stătătoare, rupând-o de complexul căreia îi aparține.

abstract, -ă

Parte de vorbire:  adj., s.  
Etimologie: (germ. abstrakt, lat. abstractus)

1. adj. gândit în mod separat de ansamblul concret, real.
2. în ~ = pe bază de deducții logice; exprimat (prea) general, teoretic; (despre un proces de gândire) greu de înțeles; (mat.) număr ~ = număr căruia nu i se alătură obiectul numărat; artă ~ă = curent apărut în artele plastice europene la începutul sec. XX, care se caracterizează prin intelectualizarea, reducția abstractă și încifrarea imaginii; abstracționism.
3. s. n. parte de vorbire provenită prin derivare cu sufixe sau prin conversiuni de la o altă parte de vorbire, având un sens abstract.
4. ~ verbal = substantiv care provine de la un verb, denumind acțiunea acestuia.
5. categorie filozofică desemnând cunoașterea proprietăților esențiale și generale.

abuza

Parte de vorbire:  vb. intr.  
Etimologie: (fr. abuser)

1. a uza de ceva în mod exagerat, a folosi (conștient) fără măsură; a face abuz.
2. a exagera în utilizarea unei posibilități, a unei libertăți.
3. a profita în chip nedemn de o situație, un avantaj, încredere.
4. a amăgi, a înșela.
5. a violenta, a viola.