OK
X
adjectiv
Parte de vorbire:
s.
Etimologie: (lat. adiectivum, fr. adjectif)
1.
parte
de
vorbire
(flexibilă)
care
determină
un
substantiv,
denumind
o
însușire.
adjectiva
Parte de vorbire:
vb.
Etimologie: (fr. adjectiver)
1.
tr.,
refl.
a
(se)
transforma,
prin
conversiune,
în
adjectiv;
a
(se)
adjectiviza.
adjectival, -ă
Parte de vorbire:
adj.
Etimologie: (fr. adjectival)
1.
exprimat
printr-un
adjectiv.
2.
articol
~
=
articol
care
se
așază
între
un
substantiv
articulat
precedat
de
prepoziție.
3.
(despre
construcții
gramaticale)
cu
valoare
de
adjectiv.
adjectiviza
Parte de vorbire:
vb. tr., refl.
Etimologie: (fr. adjectiviser)
1.
a
(se)
transforma
în
adjectiv,
a
(se)
folosi
ca
adjectiv;
a
(se)
adjectiva.
adjectivizat, -ă
Parte de vorbire:
adj.
Etimologie: (adjectiviza)
1.
transformat
în
adjectiv;
adjectivat.
adjoncțiune
Parte de vorbire:
s.f.
Etimologie: (fr. adjonction)
1.
acțiunea
de
a
adăuga;
rezultat
al
acestei
acțiuni;
unire,
alipire.
2.
(antonime)
defalcare,
(înv.)
supresiune.
absolut, -ă
Parte de vorbire:
adj., adv., s.
Etimologie: (lat. absolutus, fr. absolu)
1.
adj.
care
nu
comportă
nici
o
restricție,
necondiționat.
2.
total,
complet,
desăvârșit.
3.
adevăr
~
=
adevăr
care
reprezintă
cunoașterea
completă
a
realității;
(fiz.)
mișcare
~ă
=
deplasarea
unui
corp
față
de
un
sistem
de
referință
fix;
zero
~
=
temperatura
cea
mai
joasă
posibilă
(-273ºC).
4.
(mat.;
despre
mărimi)
care
nu
depinde
de
sistemul
la
care
este
raportat.
5.
valoare
~ă
=
valoare
aritmetică
a
unui
număr
algebric,
făcând
abstracție
de
semnul
său;
verb
~
=
verb
tranzitiv
cu
complementul
direct
neexprimat.
6.
s.
n.
principiu
veșnic,
imuabil,
infinit,
la
baza
universului.
7.
ceea
ce
există
în
sine
și
prin
sine.
8.
adv.
cu
desăvârșire,
exact.
absolutoriu, -ie
Parte de vorbire:
adj., s.
Etimologie: (lat. absolutorius, fr. absolutoire, /II/ germ. Absolutorium)
1.
adj.
care
iartă
un
delict,
un
păcat
etc.
2.
s.n.
act
juridic
prin
care
cineva
este
absolvit
de
o
datorie,
de
o
obligație.
3.
act
de
absolvire
a
unei
școli.
absorbant, -ă
Parte de vorbire:
adj., s.
Etimologie: (fr. absorbant)
1.
adj.
absorbitor,
absorbtiv.
2.
adj.,
s.n.
(corp
lichid
sau
solid)
care
absoarbe
gaze,
substanțe,
radiații
etc.
3.
adj.
(fig.)
care
preocupă.
absorbit, -ă
Parte de vorbire:
adj., s.
Etimologie: (absorbi)
1.
adj.,
s.n.
(fluid)
încorporat
de
o
substanță
absorbantă.
2.
adj.
(fig.)
preocupat;
captivat.
absorbitor, -oare
Parte de vorbire:
adj., s.
Etimologie: (după fr. absorbeur)
1.
adj.
absorbant.
2.
s.n.
organ
al
unei
instalații
frigorifice
în
care
se
produce
absorbția
agentului
frigorigen.
abstract, -ă
Parte de vorbire:
adj., s.
Etimologie: (germ. abstrakt, lat. abstractus)
1.
adj.
gândit
în
mod
separat
de
ansamblul
concret,
real.
2.
în
~
=
pe
bază
de
deducții
logice;
exprimat
(prea)
general,
teoretic;
(despre
un
proces
de
gândire)
greu
de
înțeles;
(mat.)
număr
~
=
număr
căruia
nu
i
se
alătură
obiectul
numărat;
artă
~ă
=
curent
apărut
în
artele
plastice
europene
la
începutul
sec.
XX,
care
se
caracterizează
prin
intelectualizarea,
reducția
abstractă
și
încifrarea
imaginii;
abstracționism.
3.
s.
n.
parte
de
vorbire
provenită
prin
derivare
cu
sufixe
sau
prin
conversiuni
de
la
o
altă
parte
de
vorbire,
având
un
sens
abstract.
4.
~
verbal
=
substantiv
care
provine
de
la
un
verb,
denumind
acțiunea
acestuia.
5.
categorie
filozofică
desemnând
cunoașterea
proprietăților
esențiale
și
generale.