Dictionar

existelui

Parte de vorbire:  vb. intr. (înv.)  
Etimologie: (exista + -elui)

1. a se găsi; a exista.
2. (var.) a existălui.
 

existent, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. existant)

1. adj. care există, trăiește.
2. s. n. (fil.) manifestare concretă a existenței; ceea ce există.
3. (jur.) orice categorie de bunuri aparținând unei întreprinderi la o anumită dată.
 

existență

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. existence, lat. existentia)

1. faptul de a exista.
2. viață.
3. categorie filozofică fundamentală, natura, materia, realitatea obiectivă.
4. ~ socială = categorie fundamentală a materialismului istoric desemnând latura materială și cea spirituală a vieții sociale; mijloacele de trai.
 

existențial, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. existentiel)

1. referitor la existență, care este considerat fundamental existenței sau legat intim de ea.
 

existențialism

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. existentialisme, germ. Existentialismus)

1. curent filozofic contemporan care propagă o concepție tragică asupra existenței, generată de sentimentul înstrăinării individului și care preconizează utopic dobândirea libertății, prin desprinderea de relațiile social-istorice concrete.
 

existențialist, -ă

Parte de vorbire:  I. adj., II. s.m.f.  
Etimologie: (fr. existentialiste)

1. I. care aparține existențialismului, privitor la existențialism (curent filosofic care evidențiază libertatea omului și vocația sa de a-și decide singur propria existență).
2. care admite și apără existențialismul.
3. II. adept al existențialismului.
 

abandonic, -ă

Parte de vorbire:  I. adj., II. s.m.f.  
Etimologie: (fr. abandonnique)

1. I. (psihanaliză) se spune despre un subiect (în special un copil) care trăiește cu frica de a fi abandonat, fără să existe neapărat motive obiective care să justifice această frică.
2. II. (psihanaliză) persoană, de obicei un copil, care trăiește cu teama patologică de a fi abandonat.
 

absență

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (fr. absence, lat. absentia)

1. lipsa cuiva sau a ceva dintr-un loc; inexistență.
2. pierdere bruscă și de scurtă durată a cunoștinței.
3. (fig.) neatenție, distracție.
 

acantestezie

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (fr. acanthesthésie)

1. tulburare a sensibilității tactile constând în senzația de furnicare, de înțepături.
2. senzație de înțepături, fără să existe vreun stimul funcțional.
 

acenestezie

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (engl. acenesthesia)

1. absența sentimentului de existență fizică, în demențe.
 

acvaplanare

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (după fr. aquaplanage, engl. aquaplaning)

1. derapaj al unui automobil ce se deplasează cu viteză, provocat de existența unei pelicule de apă între șosea și pneuri.
 

adaptație

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (fr. adaptation)

1. acțiunea de a (se) adapta și rezultatul ei; adaptare.
2. acțiunea de transpunere a unei opere dintr-un gen literar sau artistic în altul.
3. adaptarea versurilor la muzică sau a muzicii la versuri.
4. proces prin care o ființă sau un organ se adaptează în mod natural la noile condiții de existență.
5. (var.) adaptațiune.
6. (antonime) inadaptare, neadaptare.