Dictionar

Rezultate secundare (Semn):

Consemn

Parte de vorbire: s.
Origine: (după fr. consigne)

1. totalitatea îndatoririlor specifice personalului unei gărzi militare; (p. ext.) ordin, dispoziţie.

2. interzicere temporară a ieşirii militarilor din cazarmă (navă, domiciliu).


însemn

Parte de vorbire: s.
Origine: (după fr. insigne)

1. semn distinctiv al unei demnităţi, al unui grad; insignă.


Semna

Parte de vorbire: vb.
Origine: (după fr. signer)

1. tr., intr., refl. a (se) iscăli.


Semnal

Parte de vorbire: s.n.
Origine: (după fr. signal)

1. semn convențional pentru transmiterea de informații, de avertismente, de comenzi la distanță.

2. ~ topografic = baliză; exemplar, număr ~ = exemplar dintr-o carte sau publicație periodică, pe care se bunul de difuzare al redactorului respectiv.

3. sunet convențional după care se recunosc anumite posturi de radio.

4. ~ rutier = indicator de circulație.

5. instalație prin care se transmite un semnal.

6. ~ de alarmă = dispozitiv montat în vagoanele de călători, care, în caz de primejdie, poate fi acționat de orice călător, pentru a frâna trenul; a da ~ul = a lua inițiativa, a începe o acțiune.

7. (fig.) tot ceea ce anunță, determină începerea unei acțiuni sau servește ca impuls.

8. excitant, stimul senzorial care declanșează un reflex condiționat.


Semnala

Parte de vorbire: vb.
Origine: (după fr. signaler)

1. a aduce ceva la cunoştinţă, a anunţa ceva; a scoate în evidenţă, a releva, a menţiona.


Semnalare

Parte de vorbire: s.f.
Origine: (v. semnala)

1. acțiunea de a semnala și rezultatul ei.

2. atragere a atenției asupra unui fapt, a unui fenomen etc.

3. aducere la cunoștința cuiva a ceva.

4. amintire în treacăt, în linii mari.

5. (rar) semnalizare.


Abdica

Parte de vorbire: vb. intr.
Origine: (fr. abdiquer, lat. abdicare)

1. a renunţa la tron, la un drept.

2. (fig.) a renunţa la ceva, a se resemna.

3. a renunţa la o activitate din cauza greutăţilor întâmpinate.


Absolut, -ă

Parte de vorbire: adj., adv., s.
Origine: (lat. absolutus, fr. absolu)

1. adj. care nu comportă nici o restricţie, necondiţionat.

2. total, complet, desăvârşit.

3. adevăr ~ = adevăr care reprezintă cunoaşterea completă a realităţii; (fiz.) mişcare = deplasarea unui corp faţă de un sistem de referinţă fix; zero ~ = temperatura cea mai joasă posibilă (-273ºC).

4. (mat.; despre mărimi) care nu depinde de sistemul la care este raportat.

5. valoare = valoare aritmetică a unui număr algebric, făcând abstracţie de semnul său; verb ~ = verb tranzitiv cu complementul direct neexprimat.

6. s. n. principiu veşnic, imuabil, infinit, la baza universului.

7. ceea ce există în sine şi prin sine.

8. adv. cu desăvârşire, exact.


Abstract, -ă

Parte de vorbire: adj., s.
Origine: (germ. abstrakt, lat. abstractus)

1. adj. gândit în mod separat de ansamblul concret, real.

2. în ~ = pe bază de deducţii logice; exprimat (prea) general, teoretic; (despre un proces de gândire) greu de înţeles; (mat.) număr ~ = număr căruia nu i se alătură obiectul numărat; artă = curent apărut în artele plastice europene la începutul sec. XX, care se caracterizează prin intelectualizarea, reducţia abstractă şi încifrarea imaginii; abstracţionism.

3. s. n. parte de vorbire provenită prin derivare cu sufixe sau prin conversiuni de la o altă parte de vorbire, având un sens abstract.

4. ~ verbal = substantiv care provine de la un verb, denumind acţiunea acestuia.

5. categorie filozofică desemnând cunoaşterea proprietăţilor esenţiale şi generale.


Absurd, -ă

Parte de vorbire: adj., s.
Origine: (fr. absurde, lat. absurdus)

1. adj. care contrazice gândirea logică, legile naturii, bunul-simţ.

2. s. n. ceea ce este absurd; absurditate; nonsens.

3. prin ~ = admiţând un raţionament fals.

4. (fil.) termen care desemnează ruptura totală dintre om şi mediul său sociocultural, sentimentul generat de trăirea acestei rupturi.


Accent

Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. accent, lat. accentus)

1. intonaţie specială a unei silabe dintr-un cuvânt prin mărirea intensităţii vocii.

2. semn grafic care indică această intonaţie.

3. (muz.) emisiune mai intensă a unui sunet, a unui acord.

4. mod specific de a vorbi o limbă, un dialect.

5. inflexiune afectivă a vocii.

6. (fig.) importanţă.

7. a pune ~ul (pe) = a sublinia, a scoate în relief.


Accepţie

Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. acception, lat. acceptio)

1. sens, înţeles al unui cuvânt; semnificaţie.