accent

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. accent, lat. accentus)

1. intonație specială a unei silabe dintr-un cuvânt prin mărirea intensității vocii.
2. semn grafic care indică această intonație.
3. (muz.) emisiune mai intensă a unui sunet, a unui acord.
4. mod specific de a vorbi o limbă, un dialect.
5. inflexiune afectivă a vocii.
6. (fig.) importanță.
7. a pune ~ul (pe) = a sublinia, a scoate în relief.

acronim, -ă

Parte de vorbire:  I. adj., II. s.n.  
Etimologie: (fr. acronyme)

1. (cuvânt) format din literele sau din segmentele inițiale ale altor cuvinte.
2. II. siglă sau cuvânt alcătuit din inițialele mai multor cuvinte (NATO, OZN), din litere sau silabe inițiale (Benelux ) sau uneori dintr-un amestec de litere inițiale și neinițiale (SIDA) și care se pronunță ca un cuvânt normal și nu literă cu literă.

acrostih

Parte de vorbire:  s.n.  
Etimologie: (fr. acrostiche, gr. akrostikhos)

1. poezie în care inițialele versurilor, citite vertical, formează un cuvânt, o sintagmă etc.
2. poem în care cuvântul sau expresia ascunsă apare citind primele litere, primele silabe sau primele cuvinte ale fiecărei linii pe verticală; putem complica citirea (un cuvânt sau o literă din două, ultimele litere, al doilea cuvânt etc.) pentru a transforma acest poem într-o problemă enigmistică.

alexandrin, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. alexandrin, lat. alexandrinus)

1. referitor la civilizația elenistică din Alexandria; din epoca elenistică.
2. școala ~ă = numele mai multor școli filozofice de orientare mistică și eclectică din perioada elenismului târziu.
3. de o subtilitate excesivă.
4. artă ~ă = artă greacă din epoca elenistică în Egiptul ptolemeic; vers ~ (și s. m.) = vers iambic de 12 silabe, cu cezură la mijloc, specific poeziei clasice franceze; poezie ~ă = poezie de tip rafinat, erudit, uneori ezoteric, proprie epocii alexandrine.

aliterație

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (fr. allitération)

1. repetare, cu efect muzical, a aceluiași sunet (consoană) sau grup de sunete în cuvinte care se succedă; homeoproforon, parhomeon.
2. (med.) repetare a unor sunete sau silabe în stări de puternică excitație psihică.
3. tendință patologică, obsedantă spre rimă, realizată prin repetarea de silabe.
4. (înv.) aliterațiune.

anaclază

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. anaclase)

1. distribuire a unei silabe lungi la două picioare metrice.