auxiliar, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. auxiliare, lat. auxiliaris)

1. adj., s. n. (element) care ajută la ceva; pe plan secundar; accesoriu; ajutător.
2. verb ~ = verb care ajută la formarea timpurilor și modurilor compuse: ~ de aspect = verb care ajută la exprimarea gradului de realizare a acțiunii.
3. (mat.) cu care se poate simplifica și rezolva o problemă mai ușor.
4. s. m. ostaș roman aparținând unui auxilium.

concordanță

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. concordance)

1. faptul de a concorda; potrivire, acord, corespondență (II, 1).
2. ~a timpurilor = ansamblu de reguli potrivit cărora se fixează timpul verbului dintr-o propoziție dependentă în acord cu timpul verbului din propoziția regentă; corespondența timpurilor.
3. îmbinare armonioasă de sunete.
4. (geol.) raportul dintre două (serii de) straturi care s-au sedimentat continuu.
5. specie evoluată de index (glosar), larg cultivată în filologia anglo-saxonă și chiar în cea romanică, constând în listarea cuvintelor, însoțite fiecare de un microcontext pertinent pentru înțelegerea lor.
6. (anton.) neconcordanță.

consecuție

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. consécution, lat. consecutio)

1. înlănțuire, legătură.
2. (gram.) ~a timpurilor = concordanța timpurilor.

corespondență

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. correspondance)

1. schimb de scrisori între persoane, instituții etc.; totalitatea acestor scrisori.
2. conținutul unei scrisori.
3. relatare asupra faptelor petrecute într-o localitate, într-o țară etc. făcută de corespondentul unui ziar.
4. raport, legătură între lucruri, fenomene etc.; afinitate care leagă părți ale unui întreg; concordanță, armonie.
5. (mat.) relație între două mulțimi, conform căreia fiecare element al uneia este pus în legătură cu unul sau mai multe elemente din cealaltă.
6. raport constant existent între două fenomene de ordin lingvistic din idiomuri diferite sau din etape diferite ale aceluiași idiom.
7. ~a timpurilor = concordanța timpurilor.