întâia

Parte de vorbire:  vb. (înv.)  
Etimologie: (din întâi)

1. a avea sau a da cuiva întâietate, prioritate.

întâietate

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (întâi + -ătate)

1. însușirea de a fi primul; prioritate.
2. (expr.) a avea (sau a da) ~ = a avea (sau da) prioritate.

întâietor, -oare

Parte de vorbire:  adj. (înv.)  
Etimologie: (întâi + -[e]tor)

1. care ocupă locul de frunte, locul întâi; dintâi.
2. (var.) întâitor.

primul; cel dintâi

Parte de vorbire:  Traducere  
Etimologie:

1. LAT primus
2. FR premier
3. EN first
4. DE erster
5. RU первый
6. HU első

buclă

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. boucle)

1. șuviță de păr răsucită; cârlionț, zuluf.
2. parte a ochiului unui fir în timpul tricotării.
3. curbă la racordarea aliniamentelor unei serpentine.
4. cotitură a unui curs de apă.
5. parte dintr-un cablu, dintr-o conductă etc. având forma unei porțiuni dintr-o curbă închisă.
6. (inform.) secvență din instrucțiunile unui program care se execută de mai multe ori până se satisfac anumite condiții.
7. (cib.) suită de efecte în care ultimul corespunde celui dintâi.

calende

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (lat. calendae)

1. numele primei zi a lunii în calendarul roman; zi întâi.
2. (fig.) la ~le grecești = niciodată.

cauliflor, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. cauliflore)

1. (bot.) care prezintă cauliflorie.
2. (despre flori) care sunt înserate direct pe tulpină sau pe ramuri.
3. (despre arbori) care mai întâi înflorește și apoi înfrunzește.

chiliarh

Parte de vorbire:  s.m.  
Etimologie: (fr. chiliarque)

1. (în Grecia antică) comandant a o mie de militari.
2. (antic.) funcție militară și/sau administrativă, mai întâi în imperiul persan, apoi în imperiul lui Alexandru cel Mare și monarhiile elenistice.

concurență

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. concurrence)

1. rivalitate între industriași sau comercianți pentru acapararea pieței, pentru obținerea unor profituri cât mai mari etc.
2. întrecere, luptă pentru întâietate.
3. (biol.) relație interspecifică antagonistă în care două specii animale sau vegetale „luptă” pentru aceleași resurse de mediu.
4. (mat.) proprietate a două ori mai multe drepte sau curbe de a avea un punct comun.
5. punct de ~ = punct de intersecție a dreptelor concurente.

conubiu

Parte de vorbire:  s.n.  
Etimologie: (lat. conubium „căsătorie”)

1. (livr.) uniune de două persoane, de obicei, care creează o legătură de familie și atrage după sine drepturi și responsabilități legale, sociale și/sau religioase; căsătorie.
2. (bot.) introducere a vlăstarului unei plante într-o altă plantă, de obicei de specie inferioară, pentru ca aceasta să producă floarea și rodul celei dintâi; altoire.