Dictionar

parafă

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. paraphe)

1. trăsătură sau trăsături cu care se termină de obicei o iscălitură.
2. semnătură prescurtată; pecete cu semnătura cuiva.
 

parafa

Parte de vorbire:  vb.  
Etimologie: (fr. parapher)

1. a întări (un act, un tratat) prin semnătură cu parafă.
2. a pecetlui un registru la sfârșit cu ceară roșie și sigiliu.
 

parafazic, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. paraphasique)

1. (suferind) de parafazie.
 

parafazie

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. paraphasie)

1. afazie caracterizată prin înlocuirea cuvintelor indicate cu altele fără nici o legătură logică între ele.
 

obtuzie

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. obtusion)

1. bradipsihie caracterizată prin scăderea proceselor de gândire, parafazii și lentoare în înțelegerea întrebărilor și formularea răspunsurilor; obtuzitate.
 

parafa

Parte de vorbire:  vb.  
Etimologie: (fr. parapher)

1. a întări (un act, un tratat) prin semnătură cu parafă.
2. a pecetlui un registru la sfârșit cu ceară roșie și sigiliu.
 

parafazic, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. paraphasique)

1. (suferind) de parafazie.