Dictionar

carabină

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. carabine)

1. pușcă ușoară, cu țeavă scurtă, ghintuită.
2. cârlig închis cu arc, cu care se prind obiecte; carabinieră.
 

carabinier

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. carabinier, it. carabiniere)

1. (în trecut) soldat înarmat cu carabină.
2. membru al jandarmeriei (în Italia); nume dat vameșilor în Spania.
 

carabinieră

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (germ. Karabinier /haken/)

1. cârlig echipat cu un arc de blocare, care se închide automat, servind ca sistem de atașare rapidă pentru suspendare, agățare; carabină.