Dictionar

împăciuitorism

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (împăca)

1. atitudine de aplanare a conflictelor sociale; conciliatorism.
2. (p. ext.) îngăduință exagerată față de greșelile cuiva.
 

împăciuitorist, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (după rus. primiritelnii)

1. (cel) care practică împăciuitorismul.
 

conciliant, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. conciliant)

1. care se lasă ușor înduplecat; împăciuitor.
 

conciliator, -oare

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. conciliatoire, /II/ conciliateur, lat. conciliator)

1. adj. care tinde spre un acord, spre împăcare; împăciuitor.
2. s. m. f. împăciuitorist.
 

conciliatorism

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (it. conciliatorismo)

1. atitudine, acțiune conciliatoare.
2. împăciuitorism.
 

împăciuitorist, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (după rus. primiritelnii)

1. (cel) care practică împăciuitorismul.
 

liberalism

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. libéralisme)

1. doctrină politică și economică, în epoca de ascensiune a burgheziei, care tindea să îngrădească monarhia prin parlament, să lărgească dreptul de vot și să admită libertăți democratice.
2. atitudine tolerantă; împăciuitorism.