Dictionar

buccinator

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. buccinateur, lat. buccinator)

1. mușchi al obrazului, cu rol în masticație și în expulzarea forțată a aerului din plămâni.
2. nerv maxilar inferior.
 

bucinator, -oare

Parte de vorbire:  adj. (înv.)  
Etimologie: (lat. bucinator, buccinator)

1. (anat.) care ocupă lateral spațiul dintre cele două maxilare.
2. (anat.) mușchi ~ = mușchiul obrazului, între cele două maxilare, folosit pentru a alungi transversal gura (mai ales pentru cântatul la trompetă); buccinator.