denegare

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (denega)

1. acțiunea de a denega.
2. (jur.) ~ de dreptate = refuzul nejustificat al unei instanțe judecătorești de a soluționa o pricină cu care a fost sesizată.

denegație

Parte de vorbire:  s.f. (înv.)  
Etimologie: (fr. dénégation)

1. acțiunea de a denega și rezultatul ei; denegare.
2. refuzul de a recunoaște drept adevărată o afirmație făcută de oponent în timpul unei proceduri; negare în justiție.
3. (var.) denegațiune.

dialog

Parte de vorbire:  s.n.  
Etimologie: (fr. dialogue, lat. dialogus)

1. comunicare verbală între două persoane, cel mai adesea, sau grupuri de persoane; (prin metonimie) conținutul prezentei comunicări.
2. schimb de opinii între reprezentanții a două partide, state etc.
3. ansamblu de replici schimbate între personajele unei piese de teatru sau ale unui film; pasaj dintr-o operă literară care reproduce convorbirea unor personaje.
4. ~ interior = replicile pe care le schimbă cu sine însuși un personaj literar.
5. scriere redactată, lucrare care adoptă forma unui interviu, o conversație între două sau mai multe persoane.
6. alternare de fraze muzicale care parcă răspund una alteia, executate de două voci sau instrumente ori chiar de un singur instrument cu registre diferite.
7. (muzică) două părți care își răspund reciproc și care adesea se reunesc.
8. (expr.) ~ul surzilor = conversație imposibilă între doi (sau mai mulți) indivizi, din cauza refuzului reciproc de a asculta opinia și punctul de vedere al celuilalt (celorlați).
9. (antonime) monolog, soliloc.

imobilist, -ă

Parte de vorbire:  I. adj., II. s.m.f.  
Etimologie: (fr. immobiliste)

1. I. referitor la imobilism (atitudine care constă în refuzul schimbării, transformării).
2. care provine din imobilism.
3. care nu progresează, care nu se schimbă.
4. II. adept al imobilismului.
5. (antonim) progresist.

inobediență

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (in- + obedienţă)

1. lipsă de obediență; refuzul de a se supune unei legi, unui regulament; nesupunere.
2. (antonime) obediență, supunere.

iraționalist, -ă

Parte de vorbire:  I. adj., II. s.m.f.  
Etimologie: (fr. irrationaliste)

1. I. referitor la iraționalism, propriu iraționalismului.
2. care aderă la iraționalism.
3. II. adept al iraționalismului.
4. cel care își întemeiază gândirea pe refuzul rațiunii științifice.
5. (antonim) raționalist.