Dictionar

scoliast

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. scoliaste)

1. autor de scolii (2).
 

scolie

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. scolie)

1. cântec aedic în Grecia antică, cu acompaniament instrumental.
2. adnotare gramaticală sau critică la un text clasic.
3. remarcă relativă la o problemă, la o teoremă rezolvată sau demonstrată anterior.
 

SCOLIO-, -scolioză

Parte de vorbire:  afix  
Etimologie: (fr. scolio-, -skoliose, cf. gr. skolios)

1. „încovoiere, curbare”.
 

scoliotic, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. scoliotique)

1. (suferind) de scolioză.
 

scolioză 1

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. scoliose)

1. încovoiere laterală a coloanei vertebrale (în regiunea dorsală).
 

absolutoriu, -ie

Parte de vorbire:  adj., s.  
Etimologie: (lat. absolutorius, fr. absolutoire, /II/ germ. Absolutorium)

1. adj. care iartă un delict, un păcat etc.
2. s.n. act juridic prin care cineva este absolvit de o datorie, de o obligație.
3. act de absolvire a unei școli.
 

alexandrin, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. alexandrin, lat. alexandrinus)

1. referitor la civilizația elenistică din Alexandria; din epoca elenistică.
2. școala ~ă = numele mai multor școli filozofice de orientare mistică și eclectică din perioada elenismului târziu.
3. de o subtilitate excesivă.
4. artă ~ă = artă greacă din epoca elenistică în Egiptul ptolemeic; vers ~ (și s. m.) = vers iambic de 12 silabe, cu cezură la mijloc, specific poeziei clasice franceze; poezie ~ă = poezie de tip rafinat, erudit, uneori ezoteric, proprie epocii alexandrine.
 

alexandrinism

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. alexandrinisme)

1. ansamblu de manifestări ale civilizației elenistice din Alexandria.
2. sistem filozofic al școlii alexandrine.
3. stil ornat, subtil și uneori obscur, propriu poeților greci din epoca alexandrină.
4. caracter rafinat, erudit, subtil și decadent al unei arte, al unei filozofii.
 

ataraxie

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. ataraxie)

1. stare de liniște sufletească, liberă de griji și temeri, urmărită ca țel suprem de mai multe școli filozofice.
2. (med.) stare patologică de pasivitate a unui organ, a unei funcții.
 

autoinstrui

Parte de vorbire:  vb. refl.  
Etimologie: (auto- + instrui)

1. a dobândi cunoștințe sau abilități din proprie inițiativă, în afara școlii și fără profesori; a se instrui singur.
 

aviva

Parte de vorbire:  vb.  
Etimologie: (fr. aviver)

1. a da unui material textil, unei piei o nuanță mai vie prin tratarea cu anumite substanțe.
2. a face să sângereze fețele unei plăgi sau fistule.
3. a înviora.
4. (fig.) a învenina, a irita; a răscoli (o durere).