Dictionar

augmentativ, -ă

Parte de vorbire:  adj., s.n.  
Etimologie: (fr. augmentatif)

1. (afix) care, atașat la un substantiv, exprimă o creștere a dimensiunilor obiectului denumit; (prin ext.) (cuvânt) format cu un asemenea sufix.
2. (antonime) diminutiv, diminutival.
 

amplificativ, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. amplificatif)

1. care servește la amplificare, la creștere; amplificator, augmentativ.
 

assai

Parte de vorbire:  adv.  
Etimologie: (it. assai)

1. (muzică) (ca indicație de execuție) destul de, suficient.
2. (muzică) se alătură ca augmentativ la cuvântul care indică mișcarea unei melodii.
3. (sintagmă) allegro ~ = mai repede decât allegro.
4. (sintagmă) adagio ~ = mai rar decât adagio.
 

soldățoi

Parte de vorbire:  s.m.  
Etimologie: (soldat + -oi)

1. augmentativ depreciativ al lui soldat; (prin ext.) soldat brutal; (înv.) milițoi.
 

milităroi

Parte de vorbire:  s.m.  
Etimologie: (militar + -oi)

1. augmentativ depreciativ al lui militar; persoană cu purtări de militar; (înv.) milițoi.
2. (var.) (pop.) melităroi.
 

pungoi

Parte de vorbire:  s.n.  
Etimologie: (pungă + -oi)

1. augmentativ al lui pungă; pungă (mare), (pop.) pungoci.
 

iepuroi

Parte de vorbire:  s.m.  
Etimologie: (iepure + -oi)

1. augmentativ al lui iepure; iepure mare, iepuran; iepure mascul; iepure bătrân.
2. (înv.) (Transilv.; fam.) elev de liceu.
3. (depr.; fig.) drac.