subiect

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (lat. subiectus, /II/ subiectum, după fr. subjet)

1. s. n. chestiune de care se ocupă cineva, despre care se vorbește.
2. pricină, motiv.
3. totalitatea evenimentelor care constituie conținutul epic sau dramatic al unei opere literare, cinematografice etc.
4. (muz.) prima expunere a unei teme în cadrul formelor polifonice bazate pe imitație (invențiune, ricercar, fugă).
5. partea principală a unei propoziții, care indică cine îndeplinește sau suferă acțiunea verbului.
6. (log.) termen al judecății de predicație, reprezentând noțiunea despre care se afirmă sau se neagă însușirea exprimată de predicatul logic.
7. s. m. omul ca ființă activă și conștientă.
8. persoană supusă observației, anchetei, experimentului.
9. (fin.) ~ impozabil = persoana fizică sau juridică supusă unui anumit impozit.

contrasubiect

Parte de vorbire:  s.n.  
Etimologie: (fr. contresujet, contre-sujet)

1. melodie care apare concomitent cu subiectul unei fugi sau al altor lucrări polifonice.
2. (muzică) al doilea sau al treilea subiect într-o fugă.

subiectiv, -ă

Parte de vorbire:  adj., s.  
Etimologie: (lat. subiectivus, fr. subjectif)

1. (fil.) care are loc în conștiință, care aparține subiectului.
2. subiectivist.
3. care are un caracter personal, părtinitor, lipsit de obiectivitate.
4. propoziție ~ă (și s. f.) = propoziție subordonată care îndeplinește funcția de subiect al regentei.

subiectiva

Parte de vorbire:  vb.  
Etimologie: (fr. subjectiver)

1. a înfățișa, a prezenta (ceva) în felul său personal; a da un caracter personal.

subiectivism

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. subjectivisme)

1. concepție filozofică idealistă care neagă existența lumii obiective, reducând realitatea la conștiință, la subiect.
2. (în teoria și practica socială) tendință de a ignora sau subaprecia rolul factorilor obiectivi ai dezvoltării, de a sustrage activitatea subiectului de sub determinismul lor.
3. atitudine personală, părtinitoare față de cineva sau ceva.

subiectivist, -ă

Parte de vorbire:  adj., s.  
Etimologie: (fr. subjectiviste)

1. adj. care are tendințe de subiectivism; referitor la subiectivism; subiectiv.
2. (arte) cu caracter personal.
3. s.m.f. adept al subiectivismului.

subiectivitate

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (fr. subjectivité)

1. atitudine subiectivă, părtinitoare față de cineva sau de ceva; subiectivism.
2. (filosofie) însușirea de a fi subiectiv; totalitatea fenomenelor psihice; tot ceea ce aparține subiectului.
3. [în opoziție cu obiectivitate] calitate (inconștientă sau interioară) dată de ceea ce aparține doar subiectului gânditor.
4. (lingvistică) prezența subiectului vorbitor în discursul său.

abandonic, -ă

Parte de vorbire:  I. adj., II. s.m.f.  
Etimologie: (fr. abandonnique)

1. I. (psihanaliză) se spune despre un subiect (în special un copil) care trăiește cu frica de a fi abandonat, fără să existe neapărat motive obiective care să justifice această frică.
2. II. (psihanaliză) persoană, de obicei un copil, care trăiește cu teama patologică de a fi abandonat.

actant

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. actant, germ. Aktant)

1. (lingv.) autor al acțiunii verbului; subiect.

activ, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. actif, lat. activus, II, 2/ rus. aktiv)

1. adj. care participă efectiv la o acțiune; harnic, dinamic.
2. (biol.) aflat în stare de completă funcționare.
3. membru ~ = membru al unei organizații, instituții, având obligații și bucurându-se de drepturi depline.
4. (mil.) în activitate.
5. (despre corpuri, substanțe) care intră ușor în reacție.
6. (despre diateza verbală) care arată că subiectul săvârșește acțiunea.
7. vocabular ~ = vocabular folosit în mod curent.
8. (despre operații, conturi, bilanțuri) care se soldează cu un profit.
9. s. n. totalitatea mijloacelor economice ale unei întreprinderi, instituții etc.; parte a bilanțului în care sunt înscrise aceste mijloace.
10. colectiv de membri pe lângă un organ de partid, pe care se sprijină în întreaga sa activitate.
11. adv. în mod activ.

adaptator, -oare

Parte de vorbire:  s.m.f.  
Etimologie: (fr. adaptateur)

1. cel care face o adaptare.
2. specialist care dă forma necesară ideilor, subiectelor sau scenariilor altora.

afirmativ, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. affirmatif, lat. affirmativus)

1. (și adv.) care afirmă ceva; pozitiv.
2. (log.; despre judecăți) care enunță aparența însușirii exprimate de predicat la obiectul exprimat de subiect.

afirmație

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. affirmation, lat. affirmatio)

1. enunț prin care se afirmă ceva.
2. (log.) judecată în care se enunță existența unui anumit raport între subiect și predicat.