Dictionar

cacofonie

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. cacophonie, gr. kakophonie)

1. întâlnire de sunete discordante, neplăcute auzului; asociere de cuvinte care redau imagini, fapte neplăcute; cacofonism.
 

cacofonic, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. cacophonique)

1. care produce o cacofonie; lipsit de armonie.
 

cacofonism

Parte de vorbire:  s.n.  
Etimologie: (it. cacofonismo)

1. noțiune care se folosește în lingvistică și în muzică pentru a denumi orice fel de asociații neplăcute de sunete; cacofonie.
2. (antonime) eufonism, eufonie.
 

disonanță

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. dissonance, lat. dissonantia)

1. (muz.) asociere de sunete care impresionează neplăcut auzul.
2. întâlnire neplăcută auzului între silabe sau cuvinte; cacofonie.
3. (p. ext.) lipsă de armonie, dezacord, stridență.
 

cachemfaton

Parte de vorbire:  s.n.  
Etimologie: (gr. kakemphaton „care sună urât”)

1. joc de cuvinte, bazat pe omonimie și polisemie, care constă în alăturarea unor cuvinte din care poate ieși unul obscen; cacofonie.