Dictionar

destoinicie

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (destoinic + -ie)

1. însușirea de a fi destoinic; aptitudine, capacitate, pricepere, iscusință.
2. capacitate intelectuală a cuiva de a izbuti să cunoască, să înțeleagă etc.
3. pregătire, cunoaștere temeinică într-un domeniu; competență.
4. capacitatea unei persoane de a se descurca cu ușurință într-un domeniu.
5. (var.) (învechit) dostoinicie.
 

aptitudine

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. aptitude, lat. aptitudo)

1. înclinație, dispoziție naturală sau câștigată de a face unele lucruri; destoinicie.
 

hărnicie

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (harnic + -ie)

1. zel în muncă, spor la lucru; sârguință, vrednicie; destoinicie.
2. manifestare de om harnic.
3. (anton.) lenevie, trândăvie.
 

pricepere

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (pricepe)

1. acțiunea de a (se) pricepe și rezultatul ei.
2. capacitatea de a pătrunde ceva cu mintea; (prin ext.) judecată, inteligență.
3. facultatea de a înțelege, de a pătrunde ceva (ușor) cu mintea; înțelegere.
4. totalitatea cunoștințelor într-un domeniu sau într-o specialitate; capacitate, destoinicie.
5. capacitatea de a face totul cu ușurință și iscusință; îndemânare, abilitate.
6. (var.) (înv.) precepere.
 

deprindere

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (deprinde)

1. faptul de a (se) deprinde.
2. pricepere căpătată prin repetarea aceleiași activități; obișnuință.
3. ușurință căpătată în timp într-o îndeletnicire oarecare; pricepere, destoinicie, dexteritate.
4. (rar) practică obișnuită într-o îndeletnicire oarecare; exercițiu.