Dictionar

arătare

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (v. arăta)

1. acțiunea de a (se) arăta și rezultatul ei; indicare, stabilire, determinare, precizare.
2. (înv. și pop.) dovadă, mărturie.
3. înfățișare, aspect.
4. halucinație, vedenie.
5. (concr.) ființă care nu seamănă a om; monstru, pocitanie; (mai ales în basme) stafie, fantomă.
6. persoană foarte slabă.
 

apagogic, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. apagogique)

1. (log.) care dovedește ceva prin arătarea imposibilității contrariului, prin reducere la absurd.
2. raționament ~ = raționament în care demonstrăm o propoziție arătând absurditatea propoziției contrare; apagogie.
3. demonstrație ~ă = demonstrație indirectă prin dovedirea absurdității contrariului; apagogie.
 

cristofanie

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. christophanie)

1. apariția, arătarea lui Iisus Cristos.
 

epifanie

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. épiphanie, gr. epiphania, apariţie)

1. arătare a lui Isus Cristos oamenilor, magilor; (p. ext.) revelație a unei realități sacre, mitice; (fig.; poet.) revelație a unei lumi nevăzute.
 

fantomă

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. fantôme)

1. arătare, nălucă, vedenie; stafie, fantasmă.
2. (fig.) plăsmuire.
 

indicare

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (v. indica)

1. acțiunea de a indica și rezultatul ei; arătare, semnalare; recomandare.
 

asmuțitură

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (asmuți + -[i]tură)

1. îndemnare a câinilor să atace; (prin ext.) întărâtare a câinilor; asmuțire.
2. strigăt prin care se asmut câinii; asmuțătură.
3. (var.) asmuțătură, azmuțătură, azmuțitură.