pozitivism

Parte de vorbire:  s.n.  
Etimologie: (fr. positivisme)

1. curent filozofic din sec. XIX-XX care neagă filozofia ca o reprezentare teoretică gene-ralizată a lumii, limitându-se la faptele confirmate de experiență și negând astfel posibilitatea cunoașterii esenței fenomenelor.
2. interes exagerat pentru problemele practice, materiale, tendință de a urmări numai avantajele imediate.

pozitivist, -ă

Parte de vorbire:  I. adj., II. s.m.f.  
Etimologie: (fr. positiviste)

1. I. referitor la pozitivism.
2. (rar) legat de realitatea concretă, de fapte.
3. II. adept al pozitivismului.
4. persoană care manifestă atașament, uneori excesiv, față de fapte.

pozitivitate

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. positivité)

1. caracter pozitiv.

antiatom

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. antiatome)

1. atom ipotetic, din antinucleu, cu electroni pozitivi.

convenționalism

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. conventionnalisme)

1. caracterul a ceea ce este convențional; tendință de a se conforma regulilor general acceptate, fără o percepere proprie, a faptelor; prezență masivă în opera de artă a unor elemente de conținut sau de expresie devenite clișee.
2. concepție filozofică pozitivistă potrivit căreia axiomele geometrice, legile și teoriile științifice ar fi simple convenții create în mod arbitrar de oamenii de știință.

electropozitiv, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. électropositif)

1. (despre elemente chimice) ai cărui atomi cedează electroni, transformându-se în ioni pozitivi.

emotivism

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. émotivisme)

1. școală etică neopozitivistă care consideră că fundamentul noțiunilor și al judecăților morale este pur emotiv, exprimând doar intențiile și dorințele celui care le enunță.

empiriocriticism

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (rus. empiriokritiţizm)

1. curent filozofic pozitivist care rupea experiența, de materie și concepea lumea ca un simplu complex de senzații, negând existența obiectivă a realității lumii; machism.

empirism

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. empirisme)

1. concepție în filozofie care consideră experiența senzorială ca sursă fundamentală a cunoașterii, negând valoarea abstracțiilor.
2. ~ logic = variantă a neopozitivismului care admite numai enunțurile logice verificabile în mod nemijlocit prin percepțiile fiecărui subiect în parte; ~ social = orientare sociologică recentă din SUA care, renunțând la orice teorie, procedează la studiul direct al fenomenelor sociale concrete pe baza unor ipoteze restrânse.
3. folosirea exclusivă a experienței într-o activitate.