Dictionar

acuzator, -oare

Parte de vorbire:  adj., s.m.f.  
Etimologie: (fr. accusateur)

1. (cel) care acuză.
2. ~ public = (în unele state) procuror (2) în procesele criminale.
 

acuzatorial, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (engl. accusatorial)

1. cu caracter de acuzare; conținând sau implicând o acuzație; acuzatoriu.
2. se referă la o metodă de procedură penală aplicată în țările anglo-saxone în care judecătorul este arbitrul între acuzat și acuzare; acuzatoriu.
 

acuzatorial, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (engl. accusatorial)

1. cu caracter de acuzare; conținând sau implicând o acuzație; acuzatoriu.
2. se referă la o metodă de procedură penală aplicată în țările anglo-saxone în care judecătorul este arbitrul între acuzat și acuzare; acuzatoriu.
 

contraacuzație

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. contré-accusation)

1. învinuire adusă de acuzat acuzatorului.
 

filipică

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. philippique)

1. discurs violent, acuzator, împotriva cuiva.
 

incriminator, -oare

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. incriminatoire)

1. care incriminează, care servește la incriminare; care arată implicarea într-o infracțiune; acuzator.
2. (var.) incriminatoriu, încriminator.
 

rechizitorial, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. réquisitorial)

1. cu caracter de rechizitoriu, acuzatorial.