exorciza

Parte de vorbire:  vb.tr.  
Etimologie: (fr. exorciser, lat. exorcisare)

1. a pronunța cuvinte sau formule magice, a oficia o slujbă, un ritual religios, pentru a goni demonii din corpul unui posedat.
2. a elibera, prin exorcism, un posedat de demonii săi, de defectele sale.
3. (despre cineva sau ceva) a elibera de demon, de spiritul rău care-l posedă sau care îl locuiește.

limită

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. limite, lat. limes, -itis)

1. valoare extremă (maximă sau minimă) a unei mărimi.
2. ceea ce mărginește ceva; hotar; margine.
3. la ~ = în caz extrem.
4. cel mai înalt sau cel mai profund ton pe care-l poate emite o voce, un instrument.
5. (mat.) valoare fixă către care tind valorile unei mărimi variabile.
6. (fig.) punct până la care pot ajunge posibilitățile cuiva.

pasă

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (fr. passe, engl. pass)

1. (sport) trecere a mingii prin lovitură, cu piciorul sau cu capul, unui coechipier; passing.
2. operație de trecere la executarea unui tur de iluzionism; mișcare a mâinii la hipnotizatori.
3. înaintare către adversar, la scrimă.
4. miză pe care trebuie s-o depună jucătorii de cărți la fiecare nou tur.
5. (mar.) culoar navigabil amenajat printr-o zonă cu pericole (stânci, epave etc.) sau printr-un baraj de mine.
6. stare, situație (trecătoare).
7. trecere a metalului forjat în tiparele sau în matrițele care-l fasonează.

porte-bonheur

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. porte-bonheur)

1. obiect considerat ca aducător de noroc celui care-l poartă; amulet, talisman.

trasor

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. traceur)

1. s. n. ac de oțel pentru trasarea de linii pe o piesă de metal; trasor.
2. (poligr.) lamă neascuțită de oțel în legătorie pentru trasarea de linii aurite, pentru presarea marginilor scoarțelor etc.
3. proiectil învelit într-un material fosforic care-l face să aibă traiectoria luminoasă.
4. ~ de rută (sau de drum) = aparat pentru trasarea automată a drumului unei nave pe hartă.
5. s. m. izotop radioactiv al unui element care, introdus împreună cu elementul respectiv într-un sistem anumit, permite să se urmărească drumul parcurs de acel element.

practică

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (germ. praktik, fr. pratique)

1. acțiunea de a practica; practicare; (prin ext.) deprindere, obicei.
2. activitate voluntară care vizează rezultate concrete (opuse teoriei).
3. activitate generală a oamenilor îndreptată spre crearea condițiilor necesare existenței societății; metodă, procedeu aplicat și verificat efectiv.
4. manieră concretă de a desfășura o activitate; exercițiu.
5. (loc. adv.) în ~ = în mod concret, în realitate.
6. (expr.) a pune în ~ = a aplica.
7. exercitare a unei profesiuni, profesare a unei științe, a unei arte etc.
8. aplicare și verificare pe teren a cunoștințelor teoretice dobândite într-un domeniu oarecare; stagiu de perfecționare sau de dobândire a unor cunoștințe practice pe care-l face, într-o fabrică, într-o întreprindere etc., un student sau un elev.
9. (în domeniul moral și social) faptul de a urma o regulă de acțiune (ex. practică religioasă).
10. mod obișnuit de a acționa, comportament obișnuit (ex. practică obișnuită).
11. experiență, rutină.