Dictionar

harpă

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (fr. harpe, germ. Harfe)

1. instrument muzical de formă triunghiulară, cu coarde inegale ca lungime și acordaj, puse în vibrație cu degetele ambelor mâini.
2. (var.) harfă.
 

harpagon

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. harpagon)

1. om foarte zgârcit, avar.
 

liră-harpă

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (cf. fr. harpolyre)

1. instrument muzical de forma unei lire, cu trei brațe, având coarde montate ca la chitară pe fiecare braț.
 

eolian, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. éolien)

1. acționat de vânt; anemogen.
2. formație ~ă = formație geologică provenind din acțiunea de transport, sedimentare sau de eroziune a vântului; harpă ~ă = instrument muzical ale cărui corzi, întinse, sunt puse în vibrație sub acțiunea vântului.
 

harfă

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (fr. harpe, cf. germ. Harfe)

1. instrument muzical, de formă triunghiulară sau arcuită, echipat cu coarde de lungime descrescătoare care se ciupesc cu degetele.
2. (var.) harpă.
 

harpist, -ă

Parte de vorbire:  s.m.f.  
Etimologie: (fr. harpiste)

1. muzician care cântă la harpă; cântăreț la harpă.
 

jongleresă

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. jonglereuse)

1. în evul mediu, dansatoare și cântăreață din voce sau la instrument, de obicei la harpă.
 

koto

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. koto)

1. instrument nipon cu coarde ciupite, asemănătoare cu harpa.