Dictionar

iritabil, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. irritable, lat. irritabilis)

1. supărăcios; irascibil.
2. supus iritației.
 

iritabilitate

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. irritabilité, lat. irritabilitas)

1. însușirea de a fi iritabil.
2. proprietate a materiei vii de a reacționa la stimuli.
 

bilios, -oasă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. bilieux)

1. care prezintă o excesivă secreție biliară.
2. (despre temperament) iritabil, nervos, irascibil.
 

colită

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (fr. colite, cf. gr. kolon „intestin”)

1. (med.) inflamație a colonului, manifestată prin dureri abdominale și tulburări digestive.
2. (med.) ~ spasmodică = maladie mai bine cunoscută sub numele de „sindromul intestinului iritabil” sau colopatie funcțională.
 

excitabil, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. excitable)

1. care poate fi excitat (ușor).
2. care se enervează repede, se irită; iritabil.
3. (fiziologie) care este capabil să intre în activitate și să reacționeze sub acțiunea unui agent extern sau intern.
 

furor

Parte de vorbire:  s.n.  
Etimologie: (lat. furor)

1. stare paroxistică reprezentând gradul cel mai înalt de iritabilitate.
2. manifestare bruscă de furie, ca reacție la ceva.
 

irascibil, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. irascible, lat. irascibilis)

1. care se înfurie ușor; iritabil.
 

irascibilitate

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (fr. irascibilité)

1. caracter, stare a celui irascibil; iritabilitate.
2. (med.) stare patologică manifestată prin reacții intense și violente la încordări psihice minime.