Dictionar

accentuație

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (fr. accentuation)

1. acțiunea de a (se) accentua; accentuare, (înv.) accentuațiune.
2. maniera de plasare a semnelor grafice numite accente.
3. actul de a sublinia ceva, de a a scoate în evidență.
 

accentuativ, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (it. accentuativo)

1. referitor la accente, la accentuație; (despre ritm) tonic.
2. care se referă la accentul, sau se bazează pe accentul cuvintelor.
 

accentuativ, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (it. accentuativo)

1. referitor la accente, la accentuație; (despre ritm) tonic.
2. care se referă la accentul, sau se bazează pe accentul cuvintelor.
 

accentuație

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (fr. accentuation)

1. acțiunea de a (se) accentua; accentuare, (înv.) accentuațiune.
2. maniera de plasare a semnelor grafice numite accente.
3. actul de a sublinia ceva, de a a scoate în evidență.
 

acrofonie

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. acrophonie)

1. pronunțare accentuată a inițialei unui cuvânt.
 

amfibrah

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. amphibraque, lat. amphibrachus)

1. picior de vers format dintr-o silabă lungă (accentuată) încadrată de două scurte (neaccentuate).
 

amfimacru

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. amphimacre)

1. picior de vers dintr-o silabă scurtă încadrată de două lungi (neaccentuate).
 

anacruză

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. anacrouse)

1. silabă neaccentuată care precedă primul picior complet al unui vers.
2. (muz.) sunet precedând primul timp tare al unei măsuri.