Dictionar

declarativ, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. déclaratif)

1. care conține declarații.
2. ton ~ = ton ferm, categoric, sentențios.
3. (jur.; despre un act) prin care se constată existența unui drept preexistent.
4. (despre verbe, propoziții) care exprimă o aserțiune; asertiv.
 

declarativism

Parte de vorbire:  s.n.  
Etimologie: (declarativ + -ism)

1. caracter declarativ.
2. (pedagogie) punct de vedere conform căruia cunoștințele trebuie reprezentate mai degrabă într-o manieră declarativă, și nu procedurală.
 

declarativist, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (declarativ + -ist, cf. fr. déclarativiste)

1. declarativ (exagerat).
2. (informatică) care reprezintă cunoștințele sub formă de structuri declarative.
 

asertiv, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. assertif, it. assertivo)

1. asertoric; declarativ (3).
 

declarativism

Parte de vorbire:  s.n.  
Etimologie: (declarativ + -ism)

1. caracter declarativ.
2. (pedagogie) punct de vedere conform căruia cunoștințele trebuie reprezentate mai degrabă într-o manieră declarativă, și nu procedurală.
 

declarativist, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (declarativ + -ist, cf. fr. déclarativiste)

1. declarativ (exagerat).
2. (informatică) care reprezintă cunoștințele sub formă de structuri declarative.
 

discursiv, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. discursif, lat. discursivus)

1. (despre cunoaștere, gândire) care deduce o idee din alta prin raționament.
2. (despre memorie) care se dispersează.
3. care nu se supune unei continuități riguroase.
4. (despre vorbire) care se întinde prea mult; declarativ.