Dictionar

sceptru

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. sceptre, lat. sceptrum)

1. baston împodobit, purtat de suverani, ca însemn al puterii lor.
2. (fig.) demnitate, putere, mărire; domnie.
 

caduceu

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (lat. caduceus, fr. caducée)

1. sceptru încolăcit de doi șerpi, semn distinctiv al zeului Hermes (Mercur), simbolizând pacea și comerțul.
 

caducifer

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (lat. caducifer)

1. purtător de caduceu (sceptrul lui Hermes, care a devenit semnul vestitorilor și mesagerilor).
 

marotă

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. marotte)

1. sceptru de bufon, reprezentând un cap caraghios împodobit cu zorzoane.
2. (fam.) obiect al unei manii, idee fixă.
 

SCEPTRI-

Parte de vorbire:  prefix  
Etimologie: (lat. sceptrum „nuia, vargă”)

1. „toiag, sceptru”.
 

sceptriform

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (lat. sceptrum „nuia, vargă” + -form)

1. în formă de toiag sau de sceptru.