final, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. final, lat. finalis)

1. adj. de (la) sfârșit.
2. care arată scopul.
3. propoziție ~ă (și s. f.) = propoziție circumstanțială care exprimă scopul acțiunii din regentă; conjuncție ~ă = conjuncție care introduce o propoziție finală.
4. s. n. încheiere, sfârșit.
5. ultima parte a unui concert, a unei simfonii etc.
6. s. f. (sport) întâlnire care constituie încheierea unei competiții.
7. ornament tipografic așezat la sfârșitul unui capitol.
8. (muz.) sunet stabil de încheiere în jurul căruia gravitează toate celelalte.

finalism

Parte de vorbire:  s.n.  
Etimologie: (fr. finalisme)

1. doctrină filosofică care crede în finalitate ca explicație a Universului; concepție idealistă care susține că întreaga desfășurare a fenomenelor din natură urmărește și realizează un anumit scop final, prestabilit, negând astfel existența legilor obiective; teleologie.

finalisma

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (it. finalissima)

1. finala mare a unui campionat mondial.

finalist, -ă

Parte de vorbire:  I. adj., II. s.m.f.  
Etimologie: (fr. finaliste)

1. I. (filosofie) referitor la finalism, propriu finalismului; care caută o finalitate ca explicație a existenței.
2. (sport) care este calificat pentru finală.
3. II. (filosofie) adept, partizan al finalismului.
4. sportiv care participă la o finală.

finalitate

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. finalité)

1. scop în vederea căruia se desfășoară o activitate.
2. organizare și activitate armonioasă aparent subordonată unui scop.

finaliza

Parte de vorbire:  vb. tr.  
Etimologie: (fr. finaliser)

1. a duce, a realiza ceva până la sfârșit.
2. a orienta ceva spre un scop precis.
3. a termina ceva, punând la punct ultimele detalii; a termina o sarcină administrativă, un proiect etc.

aplacentare

Parte de vorbire:  s.n. pl.  
Etimologie: (fr. aplacentaires)

1. (zool.) grup de mamifere inferioare lipsite de placentă (astfel de mamifere se dezvoltă într-un ou); metateriene.
2. (NOTĂ) la metateriene (marsupiale) este prezentă o placentă, dar tranzitoriu, iar fătul își finalizează dezvoltarea într-o pungă marsupială.

apocopă

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. apocope, lat. apocopa)

1. cădere a consoanei finale a unui cuvânt sau a unei silabe de la sfârșitul acestuia.
2. fractură cu pierderea unei părți a osului.

apoteoză

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. apothéose, lat., gr. apotheosis)

1. (ant.) solemnitate de trecere (a unui erou, a unui împărat) în rândul zeilor.
2. (fig.) preamărire, slăvire, glorificare.
3. denumire a scenelor finale cu caracter solemnă și triumfal din opere sau balete; încheiere solemn a unei piese muzicale.

aprecație

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (lat. apprecatio)

1. (istorie) scurtă rugăciune finală de binecuvântare în documentele medievale.
2. (prin ext.) formulă de încheiere.

asonanță

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. assonance, it. assonanza)

1. rimă imperfectă sprijinită numai pe identitatea vocalei finale accentuate.
2. repetare a aceleiași vocale accentuate într-un vers sau într-o frază, însoțită de consoane asemănătoare, pentru a produce efecte expresive.

atomicitate

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (fr. atomicité)

1. calitatea a ceea ce este atomic; caracter atomic.
2. (înv.) (chimie) numărul de perechi de electroni pe care un atom le poate avea în comun cu alți atomi; valență atomică.
3. (economie) stare de echilibru a pieței caracterizată de numărul mare de cumpărători și vânzători și de faptul că niciunul nu îi domină pe ceilalți prin importanța sa.
4. (programare) calitatea unei operațiuni, sau a unui set de operații, de a rula în întregime, fără a putea fi întreruptă înainte de instrucțiunea finală.