Dictionar

agrafă

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. agrafe, germ. Agraffe)

1. piesă mică de tablă, de sârmă pentru fixare; obiect cu care se prinde o haină, părul, o incizie etc.
2. piesă de solidarizare a armăturilor la betonul armat.
3. (arhit.) ornament în formă de consolă în capătul unui arc.
 

agrafare

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (agrafa)

1. prindere cu agrafa.
 

clamă

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (germ. Klammer)

1. piesă de metal, care servește pentru prins hârtii, părul etc.; agrafă.
 

clips

Parte de vorbire:  s.n.  
Etimologie: (germ. Klips)

1. bijuterie (agrafă, broșă sau cercel) echipată cu un fel de clapă sau ac cu arc, care îi permite să fie atașată de îmbrăcăminte sau de o parte a corpului.
2. piesă formată din două elemente care se asamblează și se desfac ușor.
 

fibulă

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (lat. fibula, fr. fibule)

1. agrafă de metal, în antichitate, pentru încheierea veșmintelor.
2. inel purtat de actorii și atleții romani.
3. peroneu.
 

himation

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr., gr. himation)

1. (ant.) mantie grecească amplă care se purta peste chiton, prinsă cu o agrafă pe piept sau pe umăr.
 

hlamidă

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. chlamyde)

1. mantie amplă, purtată de vechii greci și romani, fără mâneci, dreptunghiulară, prinsă cu o agrafă pe piept sau pe umăr.
 

lacernă

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (lat. lacerna)

1. manta largă deschisă, pe care romanii o purtau peste togă și care se prindea cu o agrafă la gât.