Dictionar

antagonic, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. antagonique)

1. care se află în contradicție; antagonist.
2. care acționează în sens invers.
3. (legat de luptă) în conflict (cu).
4. care este în opoziție, care se află în relație de opoziție.
5. (sintagmă) contradicție ~ = componentă a procesului de dezvoltare care constă în distrugerea elementului vechi în favoarea celui nou.
6. (antonime) amical, aliat.
 

antagonist, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. antagoniste, lat. antagonista, gr. antagonistes)

1. adj. antagonic.
2. adj., s. n. (substanță, agent, mușchi) care împiedică efectele agonistului2 (II).
 

antagoniza

Parte de vorbire:  vb. tr., refl.  
Etimologie: (engl. antagonize)

1. a da un caracter antagonic, a deveni antagonic.
2. a deveni antagonist, a se regăsi într-o poziție de conflict, de opoziție.
 

ENANTIO-

Parte de vorbire:  prefix  
Etimologie: (fr. énantio-, cf. gr. enantios „opus, contrar, invers”)

1. „antagonic, opus, contra, invers”.
 

enantiobioză

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. énantiobiose)

1. simbioză între două, ori mai multe organisme vegetale sau animale, cu relații antagonice.