binar, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. binaire, engl. binary, lat. binarius)

1. adj. format din două unități; divizibil cu2. (chim.) constituit din două elemente.
2. compus din două elemente dispuse câte două.
3. (mat.) a cărui bază este numărul2.
4. s. f. (astr.) stea dublă.

binarism

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. binarisme)

1. teorie fonologică bazată pe ipoteza opozițiilor binare.

binarist, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. binariste)

1. referitor la binarism (mulțimea procedeelor de analiză lingvistică derivate din teoria fonologică a lui Roman Jakobson, care reduc relațiile dintre unități la opoziții binare).

analogrif

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (ana/gramă/ + lo/go/grif)

1. problemă enigmistică, îmbinare între anagramă și logogrif.

antecedent, -ă

Parte de vorbire:  I. adj., II. s.n.  
Etimologie: (fr. antécédent, lat. antecedens)

1. I. care precede (cel mai adesea imediat) în timp; care este anterior.
2. (vorbind de un curs de apă) care prezintă un fenomen de antecedență.
3. (despre o vale) care s-a stabilit înaintea unei deformări tectonice.
4. II. faptă, întâmplare anterioară unui fapt, unei stări actuale.
5. ~ penal = fapt penal privind trecutul unui inculpat.
6. (logică) primul termen al unei judecăți ipotetice; tot ceea ce poate constitui premisa unei demonstrații.
7. prima secțiune a unei unități melodice structurată binar.
8. (muzică) prima expunere tematică într-o lucrare elaborată prin tehnica contrapunctului.
9. (antonime) posterior, subsecvent, ulterior.

API-

Parte de vorbire:  prefix  
Etimologie: (fr. api-, cf. lat. apis „albină”)

1. „albină, de albină, albinărit”.

apicol, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. apicole)

1. care se referă la creșterea albinelor.
2. care se obține de la albine.
3. care se referă la apicultură, la extracția mierii și a cerii produse de albine, la dispozitivele folosite de apicultor.
4. provenit din albinărit, referitor la albinărit.

apicultură

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. apiculture)

1. știință care se ocupă cu creșterea albinelor; albinărit.

armonie

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. harmonie, lat. harmonia)

1. combinare simultană a mai multor sunete (muzicale sau vorbite) în conformitate cu anumite legi.
2. parte a teoriei muzicii care studiază acordurile, relațiile dintre ele, legile înlănțuirii lor.
3. potrivire a elementelor componente ale unui întreg: concordanță, acord, consens.
4. ~ imitativă = efect stilistic obținut prin îmbinarea unor cuvinte ale căror sunete imită un sunet din natură; ~ vocalică = fenomen fonetic caracteristic limbilor fino-ugrice, prin acomodarea timbrului unei vocale cu cel al vocalelor din silabele anterioare.
5. înțelegere deplină între persoane, colectivități etc.