Dictionar

erudiție

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. érudition, lat. eruditio)

1. cunoaștere temeinică, aprofundată a uneia sau a mai multor științe; cultură vastă.
 

conceptism

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. conceptisme)

1. școală literară spaniolă din sec. XVII caracterizată prin elaborarea excesivă a expresiei, erudiție, prin abuz de metafore noi și paradoxale și prin cultivarea efectelor surprinzătoare.
 

enciclopedism

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. encyclopédisme)

1. caracter enciclopedic; erudiție vastă.
2. (med.) sindrom caracterizat prin tendința de a desfășura o activitate politematică în diverse domenii ale artei și științei.
 

erudit, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. érudit, lat. eruditus)

1. (și s.) care posedă cunoștințe vaste; învățat, savant.
2. (despre opere științifice) care dovedește erudiție.
 

pedant, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. pédant, germ. Pedant)

1. (cel) care are pretenții nejustificate de erudiție, de competență; meticulos, formalist.
 

pedanterie

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (fr. pédanterie)

1. paradă de erudiție; meticulozitate exagerată.
2. comportamentul pedantului; revendicare proprie pedantului; caracterul a ceea ce este pedant.
3. exprimare în termeni pretențioși.
4. gravitate în chestiuni de mică importanță.
5. (sinon.) pedantism.
 

pedantism

Parte de vorbire:  s.n.  
Etimologie: (fr. pédantisme)

1. paradă de erudiție, minuțiozitate excesivă și formală; comportamentul pedantului.
2. exprimare în termeni pretențioși, fără conținut.
3. gravitate în chestiuni de mică importanță.
4. (sinon.) pedanterie.