OK
X
complini
Parte de vorbire:
vb.
Etimologie: (com/pleta/ + /îm/plini)
1.
a
completa,
a
întregi.
ghibelini
Parte de vorbire:
s.
Etimologie: (it. ghibellino)
1.
pl.
partizani
ai
unei
fracțiuni
politice
a
nobilimii
florentine,
care
în
sec.
XII-XV
au
susținut
pe
împărații
germani.
linia
Parte de vorbire:
vb.
Etimologie: (linie)
1.
a
trage
linii
drepte.
liniament
Parte de vorbire:
s.
Etimologie: (fr. linéament)
1.
linie
elementară
care
indică
forma
generală
a
unui
fapt,
a
unui
obiect.
2.
schiță
a
unei
lucrări,
primele
contururi
ale
unei
opere.
liniar, -ă
Parte de vorbire:
adj.
Etimologie: (fr. linéaire, lat. linearis)
1.
dispus
în
linie
dreaptă;
din
linii
trasate
cu
diferite
instrumente
speciale.
2.
(mat.;
despre
relații,
operatori)
a
cărui
variație
poate
fi
reprezentată
geometric
printr-o
dreaptă.
3.
formă
~ă
=
polinom
omogen
și
de
gradul
întâi
în
raport
cu
totalitatea
variabilelor;
desen
~
=
desen
în
care
se
folosesc
numai
linii
și
contururi.
4.
(fig.)
drept.
5.
(despre
organizarea
cunoștințelor
în
programe
școlare)
care
constă
în
însușirea
noțiunilor
în
formă
definitivă
și
în
întreaga
lor
sferă
de
cuprindere,
fără
reluări
succesive.
liniaritate
Parte de vorbire:
s.f.
Etimologie: (fr. linéarité)
1.
calitate
de
a
fi
liniar.
2.
indice
de
~
=
relație
de
proporționalitate.
3.
(var.)
linearitate.
abacă
Parte de vorbire:
s.f.
Etimologie: (fr. abaque, lat. abacus)
1.
(arhitectură)
partea
superioară
a
capitelului
unei
coloane;
placă
de
piatră
care
formează
partea
superioară
a
capitelului
unei
coloane
și
pe
care
se
sprijină
arhitrava.
2.
(matematică)
sistem
de
linii
înscrise
într-un
plan,
care
corespund
unei
ecuații;
nomogramă.
3.
(fizică)
reprezentare
geometrică
și
algebrică
a
unui
spectru
luminos
4.
(var.)
(s.n.)
abac.
abate (2)
Parte de vorbire:
vb.
Etimologie: (lat. abbattere, fr. abattre)
1.
(tr.,
intr.,
refl.)
a
(se)
îndepărta
de
la
direcția
inițială
sau
normală.
2.
(fig.)
a
(se)
îndepărta
de
la
o
normă
fixată,
de
la
o
linie
de
conduită,
de
gândire
etc.
3.
(refl.)
(despre
fenomene
ale
naturii,
calamități,
nenorociri)
a
se
produce
pe
neașteptate
(cu
forță).
4.
(refl.)
a
se
năpusti
(asupra).
5.
(refl.)
a
se
opri
în
treacăt
undeva
sau
la
cineva
(părăsind
drumul
inițial).
6.
(refl.,
intr.)
a-i
veni
ideea,
a-i
trece
prin
minte;
a
i
se
năzări.
7.
(tr.)
a
întrista,
a
deprima,
a
descuraja.
8.
(tr.)
a
doborî,
a
culca
la
pământ.
9.
(refl.)
a
cădea.
abatere
Parte de vorbire:
s.f.
Etimologie: (abate)
1.
acțiunea
de
a
(se)
abate
și
rezultatul
ei.
2.
îndepărtare,
deviație
de
la
direcția
inițială
sau
normală.
3.
(fig.)
îndepărtare
de
la
o
normă,
de
la
o
linie
de
conduită,
de
gândire
etc.
4.
(jur.)
încălcare
a
unei
dispoziții
cu
caracter
administrativ
sau
disciplinar.
5.
(tehn.)
diferența
dintre
valoarea
efectivă
sau
valoarea-limită
admisă
a
unei
mărimi
și
valoarea
ei
nominală.
6.
(tehn.)
diferența
dintre
dimensiunea
reală
și
cea
proiectată
a
unei
piese.
7.
(mar.)
operația
de
întoarcere
intenționată
a
prorei
unei
nave
într-o
anumită
direcție.
8.
(econ.)
~
fiscală
=
parte
procentuală
din
venit,
care
este
scutită
de
impozit.
9.
(econ.)
~
monetară
=
factor
de
natură
inflaționistă
care
se
caracterizează
prin
creșterea
mai
rapidă
a
masei
monetare
în
raport
cu
masa
bunurilor
și
serviciilor,
manifestată
prin
majorări
ale
prețurilor
și
scăderea
puterii
de
cumpărare
a
unei
monezi.
10.
(compus)
~-standard
=
indicator
de
măsurare
a
dispersiei
valorilor
unei
variabile
aleatorii.
11.
(gram.)
excepție.
12.
(înv.;
loc.
subst.)
~
de
la
vorbă
=
digresiune.
13.
(loc.
subst.)
~
de
la
regulă
=
excepție.
14.
culcare
pe
pământ;
doborâre.
15.
(fig.)
deprimare.
acalmie
Parte de vorbire:
s.f.
Etimologie: (fr. accalmie)
1.
stare
de
calm
momentan
a
vântului
sau
a
valurilor
mării.
2.
(prin
anal.)
întrerupere
temporară
a
unei
activități
zgomotoase.
3.
(fig.)
liniște
după
o
perioadă
de
frământări.
acatizie
Parte de vorbire:
s.f.
Etimologie: (fr. akathisie)
1.
(med.)
sindrom
de
neliniște
motorie
caracterizat
prin
nevoia
pacientului
de
a
se
mișca
în
permanență.
2.
(med.)
nevroză
caracterizată
prin
imposibilitatea
de
a
sta
sau
de
a
rămâne
așezat.
accent
Parte de vorbire:
s.
Etimologie: (fr. accent, lat. accentus)
1.
intonație
specială
a
unei
silabe
dintr-un
cuvânt
prin
mărirea
intensității
vocii.
2.
semn
grafic
care
indică
această
intonație.
3.
(muz.)
emisiune
mai
intensă
a
unui
sunet,
a
unui
acord.
4.
mod
specific
de
a
vorbi
o
limbă,
un
dialect.
5.
inflexiune
afectivă
a
vocii.
6.
(fig.)
importanță.
7.
a
pune
~ul
(pe)
=
a
sublinia,
a
scoate
în
relief.