Dictionar

straniu, -ie

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (it. stranio)

1. (și adv.) ciudat, neobișnuit, bizar.
 

bizar, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. bizarre)

1. (și adv.) ciudat, straniu, extravagant; supărător.
 

inexplicabil, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. inexplicable, lat. inexplicabilis)

1. care nu poate fi explicat; care este de neînțeles; neexplicabil .
2. (prin ext.) care este bizar, ciudat, straniu.
3. (antonime) explicabil, comprehensibil.
 

stranietate

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (straniu + -itate)

1. caracter straniu, caracter a ceea ce este ciudat, bizar, surprinzător, neobișnuit; (prin metonimie) ce prezintă un astfel de caracter.
 

ciudat

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (bg. чудaт /čudat/)

1. (despre lucruri sau despre noțiuni abstracte) care iese din comun, neobișnuit, curios, straniu, bizar.
2. (despre oameni) care are ciudățenii, căruia cu greu îi poate intra cineva în voie, cu care greu se poate înțelege și împăca cineva; curios, sucit, supărăcios; capricios, mofturos.
3. plin de curiozitate, curios.
 

neobișnuit

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (pref. ne- + obișnuit)

1. care iese din comun, care are un caracter aparte, unic; p. ext. extraordinar.
2. straniu, bizar, curios, ciudat.
 

anapoda 2

Parte de vorbire:  adj. invar.  
Etimologie: (ngr. anápoda)

1. care șochează prin felul său de a fi; ciudat; bizar; neobișnuit; straniu.