Dictionar

recuza

Parte de vorbire:  vb.  
Etimologie: (fr. récuser, lat. recusare)

1. tr. a respinge un judecător, un martor etc., nerecunoscându-i competența, bănuindu-l de părtinire etc.; (p. ext.) a respinge, a nu recunoaște ceva.
2. refl. a refuza de a judeca o pricină, a se declara incompetent; a se sustrage.
 

recuzabil, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. récusable)

1. care poate fi recuzat.
 

recuzație

Parte de vorbire:  s.f. (înv.)  
Etimologie: (fr. récusation, lat. recusatio)

1. acțiunea de a (se) recuza și rezultatul ei; recuzare.
2. acțiunea de a refuza un judecător, expert etc. suspectat de părtinire.
3. sustragere de la ceva.
4. (var.) recuzațiune.
 

deport

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. déport)

1. (fin.) diferență în minus între cursul la termen al unei valute și cel la vedere al acesteia pe aceeași piață valutară.
2. (jur.) act de recuzare sau de desesizare.
 

readmite

Parte de vorbire:  vb. tr.  
Etimologie: (după fr. réadmettre)

1. a admite din nou ceva sau pe cineva (după recuzare sau respingere); a reprimi.
 

recuzabil, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. récusable)

1. care poate fi recuzat.
 

recuzație

Parte de vorbire:  s.f. (înv.)  
Etimologie: (fr. récusation, lat. recusatio)

1. acțiunea de a (se) recuza și rezultatul ei; recuzare.
2. acțiunea de a refuza un judecător, expert etc. suspectat de părtinire.
3. sustragere de la ceva.
4. (var.) recuzațiune.